• Lumea in Stiri

În amintirea „Amintirilor” lui Creangă


Astăzi am putea marca ziua de naștere a unuia dintre cei mai mari povestitori ai literaturii române. Este vorba de Ion Creangă.


Spunem că am putea pentru că data nașterii lui Ion Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie1839, conform unei condici de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.


Am putea să profităm de această incertitudine ca să vorbim mai des de poveștile și de Amintirile lui minunate.


Astăzi, de exemplu, aș vrea să vă povestesc despre o vizită în Țicăul Iașului, care păstrează și astăzi Bojdeuca în care a trăsit Creangă și pe care Ion Creangă o descria într-o reclamaţie adresată primarului de Iaşi: „...locuiesc într-o bojdeucă de căsuţă, în Mahalaua Ţicăului, de-i mai zic şi Valea Plângerei“.


Expresia bojdeucă de căsuță este, desigur, un pleonasm, pentru că bojdeucă înseamnă, de fapt căsuță, iar pe vremea lui Creangă Țicăul era plin de bojdeuci.

Uşa Bojdeucii nu are mai mult de 1,50 metri. Trebuie să te apleci uşor, ca să intri. Aşa făcea, probabil, şi Creangă, care era un bărbat de aproape un metru optzeci. Iar în ultimii ani ai vieţii, luase serios în greutate, încât atunci când a murit, n-au putut să-l scoată pe uşă şi au demontat una dintre ferestre.





Tocmai pentru că era un om voinic, multă lume se miră când vede în camera din stânga, cum intri în Bojdeucă, o laviţă – un pat de scânduri, îngust.


Sau nişte scaune mici, din lemn, cu trei picioare, aşezate în jurul unei mese la fel de mici şi tot cu trei picioare. În special copiii se miră şi spun că parcă ar fi într-o casă de pitici! Profesorul Parascan îmi spune că, uneori, Creangă lua pe braţe măsuţa şi se ospăta aşa cum se cuvine cu bunătăţile făcute de Tinca Vartic.






Un tablou cu femeia care i-a stat alături în ultimii 20 de ani de viaţă – ca soţie, deşi n-au fost niciodată căsătoriţi (iar Tinca Vartic şi-a dorit toată viaţa ei să fie mireasă – îmi spune Constantin Parascan; de aceea, după moartea lui Creangă, avea să se mărite) se află deasupra laviţei din camera din stânga. În timp ce în camera din dreapta, care era cameră de lucru, se află un tablou al lui Creangă – singurul, de altfel, cu marele povestitor.


Ion Creangă a murit în ultima noapte a anului 1889, acelaşi an în care a murit şi prietenul său, Mihai Eminescu. Există mărturii conform cărora urătorii se aflau în curtea Bojdeucii în acea noapte.


Erau elevii de la şcoala unde Creangă fusese învăţător. Profesorul Constantin Parascan, muzeograf la Bojdeucă ani de zile, a întâlnit, în urmă cu aproape 30 de ani, o femeie care a făcut parte din grupul acela de colindători. Aceasta a povestit cum aşteptau, ca în alţi ani, ca învăţătorul Creangă să apară în uşă şi să le dea nuci şi covrigi, sau să-i pună să mai zică o dată Pluguşorul, ca să ureze şi el cu ei. Însă terminaseră de urat şi nu apărea nimeni în uşă. Aşa că unul dintre copii şi-ar fi făcut curaj şi s-a apropiat de fereastra casei. Atunci l-a văzut pe domnul învăţător întins pe o laviţă şi pe Tinca Vartic aprinzându-i o lumânare.


De atunci, la fiecare sfârşit de an, curtea Bojdeucii se umple de colindători. Ţicăul îl pomeneşte pe Creangă. Se spun colinde, se împart sarmale şi colivă, iar ţicăuanii sunt mândri că pe strada lor a trăit unul dintre cei mai mari povestitori români. Toţi îi ştiu poveştile şi le spun mai departe nepoţilor.





Iată, un pic mai sus de Bojdeucă locuieşte familia Despina şi Constantin Găinariu. Doamna Despina – sau doamna Didi, cum îi spune toată lumea – face în fiecare an sute de sarmale pentru pomenirea lui Creangă. Vin şi femeile din vecini. Una aduce varza, alta – orezul, împăturesc sarmalele şi le pun să fiarbă, de miroase-n tot Ţicăul. „Într-un an“ – îşi aminteşte doamna Didi – „au venit de la Humuleşti cu un autobuz plin cu copii îmbrăcaţi în costume populare. Au adus atunci o colivă mare ca o roată de car. Şi e aşa de frumos că ţi se face pielea buburuză!“


Doamna Didi e convinsă că nepotul ei are ceva din năzdrăvănia lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Şi uneori îi spune: „Măi, mamă, tu eşti ca Nică! Vino să-ți povestească buna cum citea Nică şi a vrut să prindă el o muscă cu cartea. Sau cum se ducea la furat cireşe...“


De altfel, în amintirea Amintirilor, la bojdeucă au fost sădiți câţiva cireşi în spatele Bojdeucii. Înainte, era un muzeograf care, vara, cumpăra cireşe şi le agăţa în copaci, ca să-i ducă pe vizitatori cu gândul la celebra scenă cu furatul cireşelor.


Spuneam că ţicăuanii sunt mândri că pe strada lor a trăit Creangă. Pe de altă parte, le place să creadă că fiecare dintre ei are ceva din Creangă. Nepoţii – neastâmpărul copilului din Humuleşti.


Soţul doamnei Didi, de exemplu, a jucat până târziu, când a ieşit la pensie, în Capra cu trei iezi, la spectacolele de la Spitalul de Copii, unde a lucrat. Era lupul cel rău. Îmbrăca costumul şi speria copii. Şi acum îşi mai drege glasul, uneori, şi cântă „Trei iezi, cucuieţi, uşa mamei descuieţi...“


La fel, preotul de la Parohia din Ţicăul de Sus, de la „Biserica Sfântul Haralambie“, dacă ar fi puţin mai înalt, ar fi leit Creangă. Ca să nu mai spun cât de frumos povesteşte scena preferată din Amintiri, cu Chiorpec Ciubotaru, şi că îl cheamă Părintele Brânză.


Glumeşte uneori şi spune că parohia părintelui Smântână (aşa cum i se spunea lui Creangă, pe vremea când era preot, cu referire la tenul său foarte deschis la culoare) este păstorită acum de părintele Brânză.



54 views0 comments