• Lumea in Stiri

Începe școala?

Updated: Feb 7


Începe școala. Școala normală. Părinții, copiii și profesorii stau cu ochii pe deciziile Ministerelor așteptând proceduri.


Eu stau cu ochii și urechea la grupul de WhatsApp să văd dacă se convoacă vreun consiliu în care să discutam, la fel că în septembrie 2020, despre ce avem și ce nu avem, despre ce se poate și ce nu se poate.


E ora 22.00 și e încă vacanță. Telefonul piuie. E consiliul de mâine?


E doar un copil și întrebările lui:


Babilonul e un oraș-stat? Hammurabi a dat codul acela de legi?” Și o inimă mare și roșie bate în telefonul meu și un emoticon trist îmi spune că am stricat somnul copilului cu o fișă de recapitulare.


Încerc să îi spun că e vacanță și vorbim noi la școală.


Îmi trimite o poză de pe Classroom cu fișa. Și întrebarea revine: „E bine, doamna, la punctul 2?” „Foarte bine! Ce fetiță silitoare ești tu!”


Inima roșie revine. Cu un emoticon fericit.


Școala nu începe. Scoala continuă. Continuă în pandemia care continuă.


E mai bine fizic? E mai bine online? Ți-e frică? Te vaccinezi? Avea dreptate autorul cărții Demenţa digitală?



Nu știu să răspund decât la întrebarea cu vaccinarea. Nici la ea răspunsul nu e sigur. E doar o dată pe o platformă. O dată de care mă despart multe zile.


Știu doar că școala nu s-a întrerupt niciodată.


Am învățat Teams și Classroom și Meet și Zoom.


Am învățat să trimit și să primesc inimioare, să citesc de pe caiete pozate cu literele căzute în toate părțile.


Am învățat să privesc desene cu Parthenonul și să vizitez Palatul de la Versailles condusă prin sala Oglinzilor de Alex și de Edi. Sau să călătoresc, prin grădinile sale, cu Nectarie ghid.

Am privit diversitatea culturală a lumii agățată cu cârlige de rufe în copacul din gradină. Se legănau în bătaia vântului oameni de pe toate continentele, tineri și bătrâni, femei și bărbați, veseli sau triști.


Am admirat amfore grecești modelate din pământul unui sat din Romania de către un tată și fetița lui.



Cea mai grea a fost, însă, lecția lui Cristi. L-am găsit într-o zi a acestei ierni într-o casă cu pământ pe jos. Mi-au deschis ușa doi frați mici. Ceilalți cinci se auzeau țipând. M-au ajutat să înțeleg de ce mi se umplea casa de țipete când Cristi încerca să spună ceva despre piramide.


E greu să te exprimi când șapte frați mai mici își cer dreptul la exprimare într-o singură cameră. Și vor să se joace cu tableta lui Cristi.



Şcoala normală de acasă, din atâtea case!, a fost despre copilărie mai mult decât era în ultimul timp școala normală de la școală. Despre copilăria copiilor și despre copilăria adulților, fie ei părinți sau profesori.


Părinții au fost nevoiți să se așeze iar în bănci. Chiar dacă banca era scaunul din bucătărie, fotoliul din sufragerie sau un colţ de pat.


La mese. Uneori sub mese, ca să sufle un pic copilului lor timid. Ca să știe și el, să nu se lase la al vecinului care râde de el!



Au fost nevoiți părinții să asculte 40 de minute despre Principiile Convenției Europene cu privire la drepturile copilului și mi-a plăcut să audă despre interesul superior al copilui și despre faptul că toți copiii au spus că pentru ei cel mai important drept e să se bucure de grija și dragostea părinților.


Au ascultat, vrând-nevrând, despre Cetățean și Stat în democrație și totalitarism.

Iarna, la ţară, nu prea ai unde să pleci. În casă e cald și copilul se uita la „Ferma animalelor”.


Un părinte s-a simțit dator să citescă pe Google . „Despre ce-i biologia? Anatomia nu e biologie. Omul nu e viețuitoare.


Doamna profesoară de biologie și copilul lui și toată clasa trebuie să afle că așa a citit el pe Google.



Cel mai mult l-a supărat că doamna nu a înțeles rușinea copiilor atunci când se discuta despre glande. „De rușinea glandelor și a desenului cu un schelet uman copiii nu își deschid camerele ”- a spus părintele. „Doamna și Ministerul trebuie să le vorbească copiilor doar despre animalele care trăiesc pe lângă casa omului pentru că omul nu e viețuitoare, e om”.


Profesorii au fost nevoiți să învețe. Nu stiu dacă Teams, Classroom , meet sunt cele mai importante lucruri învățate.


Sper că nu.


Îmi place să cred că cel mai important lucru învățat de adulți (profesori și părinți) în pandemie e reîntoarcerea la copil.


Să descopere că școala nu e despre așteptările părinților și nici despre programa profesorilor.


E despre un copil care spune „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul”. Spune asta acum în pandemie și a spus-o mereu. Noi, adulții, eram prea ocupați cu ale noastre.


În joc și prin joc copilul construiește o lume și pentru că el o construiește își caută locul în ea.


Nu și-l poate găsi de unul singur. Roagă adulții importanți din viața lui să i se alăture. Să i se alăture pe bune. Să creadă în joc și în creativitatea copilului. Să creadă în copil. Nu să se prefacă.


Și am început să ne jucăm Kahoot.


- Doamna, știu cine e Paris, dar am apăsat greșit!

- Să mai jucăm încă o dată!

- Uraaa! 10 din 10 ! Toți știm unde e Sparta!

- Doamna, vreți să vă arăt filmulețul meu despre Marele Zid Chinezesc?

- Ştiu eu o aplicație! Te învăț eu, Edi, cum să pui muzică la filmulețul tău!

- Doamna, schimbați fundalul! Se vede marea la dumneavoastră acasă! La mine vreau un munte!

- Partajez eu ecranul!

- Vreți să vă arăt cum cânta Maria Tănase?


Jurnal de reflecție: „În ora de istorie îmi place cel mai mult să ne jucăm Kahoot.”

„Ce nu îmi place în ora de istorie e că este despre oameni morți!”


Începe școala normală, cu prezenţa fizică.

Vom continua să îi vedem pe copii?

Sau vor deveni invizibili?

Dacă se fac invizibili și stau în bănci, ascunși sub măști și tristeți, niște omuleți-adulți ?


Poate doar ochii lor se vor juca! Și ne vor privi urât sau în lacrimi, pe noi, adulții ce vom spune doar NU!

-Nu te apropia de coleg!

-Nu împrumuta nimic!

-Nu pune mâna pe mască!

-Nu manca!


„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul” - vor spune doar unii dintre ochi!

Poate că ochii din ultima bancă!

O să reușesc să îi văd prin ochelarii mei aburiți?

Pandemia nu e un joc. E doar vremea când ni se cere să inventăm alte jocuri. Poate cineva să interzică jocul?


Materia trebuie recuperată. Învățarea e remedială. Nu ştiu de ce eu cred că de recuperat, de reinventat e jocul. Jocul nu salvează doar copilăria, așa cum se crede.

Salvează copilul din om și îl face vizibil.


Începe școală. Măcar de-am putea să fotografiem niște case vechi de prin sat. Ca să învățam despre patrimoniul cultural. Și fotografii cu ce găsiți prin sertare și poduri. Știți voi: Veșnicia din cutii!


E un joc în care încercăm să construim o imagine a trecutului cu un fus, o poză alb–negru, un livret, o scrisoare de pe frontul unui război. E un joc! Cu voi, copiii, în rolul principal. Puteți să salvați o casă! Puteți să citiți în veșnicia din cutiile bunicii !


Jurnal de reflecție.

În ora de istorie am învățat----------------------------------------------------

Îmi doresc ca la ora de istorie să-------------------------------------------------

La istorie m-am simțit---------------------------------------------------------------

Mi-a fost greu să înțeleg-----------------------------------------------------------

Cel mai plictisitor moment din orele de istorie este atunci când------------------------

Ce așteptări am de la ora de istorie?


Răspundeți la întrebare în aproximativ zece rânduri. Răspunsurile voastre sunt recomandări pentru ca ora de istorie să devină mai interesantă .


ATENȚIE!!! Nu-mi puteți recomanda să fac ora de 5 minute și pauza de 35 de minute!

S-au jucat și au și reflectat unii copii la ora de istorie.

S-au jucat și au reflectat și unii părinți.


Unii dintre copii erau prea ocupați să poarte de grija fraților mai mici, să se joace cu ei de-a școala, în timp ce părinții erau prea ocupați să îi hrănească.


Erau prea ocupați să supraviețuiască.

Da, avea dreptate copilul.


Deși încercam să facem ora de istorie atractivă, uneori chiar nu poți să înțelegi de ce, la istorie, e vorba doar de oameni morți?! Cum să fii vesel când doamna de istorie vorbește doar despre morți, iar doamna de biologie despre glande?


Cum să fii vesel când faci ecuații în urletele fraților tăi mai mici, iar colegul de clasă tocmai ți-a trimis o poză cu el, alunecând pe schiuri în Poiană?


Ceea ce e, însă, bine în online e că nimeni nu îți vede găurile din pantofi și lacrimile din ochi.

Și la o adică poți să schimbi fundalul.

Și toți or să creadă că ești în Zanzibar! Cu Vijelie!

În școala normală din online, invizibilul a devenit vizibil.

În școala normală, cu prezenţa fizică - aşa cum i se spune - vizibilul riscă să devină invizibil. Să stea acolo, în fundul clasei, să citească pe litere, să îl urască pe colegul care vine mai mereu din vacanțe și pe profesorul care, punându-l să citească, îl face de râs. Să-și urască părintele care nu îi oferă nimic, dar vrea note mari.

În pandemie ai voie să fii ludic?


Am nevoie de o procedură prin care, printr-un joc, să apară de undeva măști și clase cu număr mic de elevi, medici școlari și consilieri pentru copiii cu CES (Cerinţe Educaţionale Speciale).


Și - de ce nu? - profesori care nu fac covid și părinți care au puterea să se joace de-a v-ați ascunselea cu examenele, cu covidul, și cu toate fricile unui copil.


Directorul nostru postează ordinul Ministerului. Mulțumim! Doamne-ajută! Să fie într-un ceas bun! –îi răspunde o colegă, învăţătoare.


Nu-i așa că poți să crezi că Ministerul ne poate face ceasurile bune și de folos la scoală? Trebuie doar să aerisem des! Sau poate doar să ne jucăm.

Să ne jucăm până se termină.


Și, când vom părăsi pandemia, chiar dacă nu ne vom urca pe un tanc, vom spune totuși : „La vita è bella!”


Mariela Trăncuță este profesoară de istorie la Școala Generală din satul Cartojani, județul Giurgiu


Filmul de mai jos a fost făcut de elevi de la Școala Cartojani, în timpul școlii online, iar desenele - de copiii de la grădinița din sat.






492 views1 comment