• Lumea in Stiri

Carciumile Bucurestiului


La începutul secolului al XIX-lea, Bucureştiul era renumit pentru două lucruri: avea cele mai multe biserici şi mănăstiri din Europa, dar - pentru că era înconjurat de vii - avea şi cele mai multe cârciumi, restaurante şi hanuri. Majoritatea cu lăutari.


Cârciumile de altădată din Bucureşti aveau denumiri pitoreşti: “La trei sarmale,Leul şi cârnatul,La trei chiftele,La trei lulele,La doi lei, “Ochiul lui Dumnezeu”, “ Groapa Dulce”, “Bodega Boilor”, “ Falcă de Măgar”, „Mariţa Borțoasa”, “ La trei ochi sub plapumă“.


Restaurantele şi cârciumile Bucureştiului se deschideau, de-obicei, în zone uşor accesibile. La capetele liniilor de tramvai sau în zona centrală.


Aşa că, dacă de la Ochiul lui Dumnezeu si Groapa Dulce puteai ajunge ușor, cu tramvaiul ajungeai şi la bodega Boilor sau la bodega Falcă de Măgar. La cotitură de drum, puteai face o haltă la Mariţa Borțoasa. Iar la miezul nopţii ajungeai, cu siguranţă, la cârciumioara La trei ochi sub plapumă.



Săracii se pricopseau cu un zaibăr şi-o zmeurică la cele mai ieftine localuri: La trei sarmale, Leul şi cârnatul, La trei chiftele, La trei lulele, La doi lei.


Marii lăutari, de fapt, aparțineau marilor dinastii. Erau Ochialbi, Dinicu, Ciolac, Buică, Iordăchescu, Moţoi, Busuioc.


Sunt doar câţiva dintrei cei care cântau şi încântau serile Bucureştiului.


Pe toţi, de la 1930 încoace, i-a cunoscut maestrul Viorel Cosma (30 martie 1923 – 15 august 2017). Şi despre toţi a vorbit în lucrările pe care le-a scris despre lăutarii Bucureştiului.



În primăvara în care l-am cunoscut abia împlinise 90 de ani. Avea să moară 4 ani mai târziu, lăsând în urmă o viaţă plină de muzică.


A fost unul dintre cei mai importanţi muzicologi, lexicografi si critici muzicali din România. În 2012 a primit Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, pentru toată activitatea lui. Doar o ultimă recunoaştere a muncii de o viaţă.


Îmi amintesc că ne-am întâlnit în apartamentul său, de lângă Pache Protopopescu.


Am străbătut bulevardul din centrul oraşului aburit de căldură şi m-am oprit la intrarea în bloc, aşa cum ne-am înţeles. Maestrul a coboarât, şi m-a condus, cu gentileţe, în apartamentul ticsit de lucruri.


Biografii, portrete, poveşti din vremuri trecute, cu parfumul şi farmecul lor. Ne oprim în birou. O încăpere mică, cu geamurile acoperite de jaluzele, o floare, un fotoliu şi micul taburet pe care maestrul m-a invită să îl trag mai aproape: “Aşează-te lângă mine! Îţi arăt şi fotografii şi aşa putem să vorbim amândoi. Vezi?” - îmi arată bulevardul umbrit de copaci şi sufocat de automobile - „Primul tramvai cu cai din Bucuresti mergea de la Gara de Nord până aici, la mine, la Pache Protopopescu. Al dolea tramvai mergea de la Obor la Gara de Nord”.



Din bulevardul de-acum, la fotografiile, cărţile şi tăieturile din ziare de altadată împrăştiate pe birou.


De-aici încep amintirile, mai vechi sau mai noi, despre lumea boemă a Bucureştiului anilor '30, prin cârciumioare, hanuri şi bodegi.


Ultima oară am intrat într-o cârciumioară la o aniversare. De curând! Am fost cu colegii de la Conservator şi am ascultat un taraf de lăutari. Dar trebuie să vă spun că am o listă, din 1942, a tuturor restaurantelor din Bucureşti. Erau peste 62. Toate cu muzică! În listă era trecut patronul restaurantului şi cel care conducea orchestra. Vă daţi seama! Astăzi în câte mai cântă o orchestră?


Despre muzica lăutarilor a vorbit mult şi Enescu.


Era o muzică pe care o aprecia, din care s-a inspirat şi a cărei importanţă nu a ezitat să o recunoască.


De-altfel, Enescu i-a încurajat şi i-a ajutat personal să plece în turnee. Şi chiar i-a sprijinit pe unii dintre ei să-şi facă studiile în străinătate“ – mi-a povestit maestrul Viorel Cosma. “Unul este profesorul de vioară de la Conservator, Vasile Filip. El a fost descoperit şi sprijinit de Enescu. L-a descoperit într-un cinematograf. Vasile Filip, pe atunci un tânăr de şaptesprezece ani, cânta muzica la un film mut. O interpretare care l-a impresionat pe Enescu”- mi-a spus maestrul Viorel Cosma.


Lumea despre care a scris şi pe care a cunoscut-o şi maestrul Viorel Cosma, este o lume în care pasiunea pentru muzică s-a transmis din generaţie în generaţie.




Unele poveşti au fost spuse mai departe.


De pildă, unul dintre lăutari a ajuns tocmai la şahul Persiei. După ce a ascultat taraful, acesta l-a invitat la Palat şi a vrut să-i dea cadou o maşină. Şi la Paris la fel. Lăutarul, Cristache Ciolac - pentru că despre el e vorba - nu a acceptat. Am vorbit şi cu cei din familia lui George Ochialbi. Ei plecau cu toata familia, cu cei 15 copii, şi-mi povesteau cât de apreciaţi erau de chiar Ţarul Rusiei. Şi astea nu sunt poveşti!



Cartierul, Strada, Cimitirul



Lăutarii aveau cartierul lor, strada lor si cimitirul lor.


“Cartierul era în zona Lipscani- cartierul Scaune. Strada lor era strada Speranţei – cea care iese din Calea Moşilor la Statuia Rosetti. Acolo era casa lui Dinicu, în jurul căreia stăteau doar lăutari. Iar când mureau, se duceau la cimitir la Pătrunjel - cimitirul Reînvierea ”.


Viorel Cosma a mers frecvent în Cimitir, ca să se documenteze. A fost singurul loc unde găsea numele reale ale lăutarilor şi datele lor de naştere. Pentru că ei erau cunoscuți mai mult după porecle, transmise cu umor de la unul la altul.


”Când am început să scriu cele trei cărţi despre lăutari, unii nu ştiau să-mi spună numele lor real. Îi intrebam: cum te cheamă? Păi, pe mine mă cheamă Marin Buzatu! Sau Angheluş Cocoşatu! Era şi Ionică Frumosu', Marin Ciupitu', Grigore Măslină, Lenuţa Creaţa, Fănică Chioru. Poreclele lor atrăgeau clientela la fel cum o făceau şi numele restaurantelor la care cântau în Bucureştiul interbelic!”


Era restaurantul Leul şi cârnatu', Trei sarmale, Trei lulele, La ciobanul vesel, La Nae Sacâz zis Sperie-Peşte, La Tache Zbanghiu, La şapte şvabi.


Acesta era peisajul micilor cârciumioare, pe la începutul secolului XIX - până prin anii '50, când au început să dispară. Unele erau restaurante de capăt de linie, altele erau mai boiereşti, dar toate avau un farmec aparte şi lumea mergea frecvent acolo.


Şi mai erau hanurile epocii, care au început să apară la sfârşit de secol XVIII.


„Toate hanurile erau legate de podurile Bucureştiului: Podul Mogoşoaia, Podul Târgului de Afară, Podul Calicilor. La hanuri ajungeau, de fapt, cei care veneau să-şi vândă marfa în Bucureşti. Acolo se descărcau carele şi se lăsau caii sau boii. Şi apoi, negustorii porneau cu ce aduceau pentru vânzareîn centru. Acolo dormeau şi negustori şi ospătari, veniţi cu toţii din provincie, la muncă grea”- spunea Viorel Cosma.


Dintre toate, a mai supravieţuit vremurilor doar Hanul lui Manuc.


Lăutarii erau plătiţi, în general, pentru fiecare seară. Aveau “forme libere de angajament“. Singurii care erau plătiţi cu leafă erau cei cu angajamente ferme, adică cei cinci-şase lăutari permanenţi, care alcătuiau taraful restaurantului. “Guriştii” cântau la două, trei, chiar patru restaurante pe noapte, ca să facă bani.





“De pildă, pe Maria Tănase am prins-o odată, la un An Nou şi am întrebat-o: “măi Mario, tu la câte restaurante cânţiîn noaptea asta? “ “Păi nu ştiu, întreabă-l pe acordeonist, că el ştie mai bine. Dar sunt peste paisprezece restaurante! “ Pur şi simplu acordeonistul stătea pe bancheta din spate a maşinii, în faţă era “Doamna” - cum îi spuneam noi toţi Mariei Tănase - şi, în stânga, şoferul. Mergeau la restaurant. La Cina de exemplu. Cânta jumătate de oră, şi mergeau mai departe. Şi tot aşa, o noapte întreagă!”


Dar, ca Maria Tănase erau puţini. Mai erau Cristian Vasile, Titi Botez, Jean Moscopol sau Zavaidoc .


Și ei cântau la câteva restaurante, iar unii aveau chiar angajamente serioase. De pildă, Titi Botez era un tenor foarte bun şi cânta în trupa lui Constantin Tănase, la Cărăbuş. Maria Tănase a cântat şi la operetă, la Teatrul Alhambra, în trupa lui Nicolae Vlădoianu.


“Cântau de la muzică uşoară, la muzică populară şi cultă. Dar, la vremea respectivă, cel mai mult atrăgearomanţa. Pentru că treceau pe la mese. Venea violonistul sau cobzarul la masa ta, băgai mâna în portofel, scoteai două sute, şi îţi cânta la ureche. Toată lumea întorcea capul spre masa la care cântau lăutarii. Iar tu erai vedetă pentru că ţi se cânta la ureche ce voiai!”


Nunţi, botezuri şi înmormântări


Repertoriul lăutarilor era fix. Cântau circa o sută de melodii, pe care le învăţau de pe la cinci - şase ani, când intrau în meserie. Atunci învăţau şi textul şi melodia.


Până pe la treisprezece ani erau la vioara a doua şi ştiau doar acordurile. După paisprezece ani aveau un repertoriu de patruzeci de melodii şi începeau să plece, alături de familie, în turnee. Şi aşa ajungeau, când plecau în străinătate, să facă orchestre de la 18 până la 25 de persoane.”





Cântau, în primul rând, repertoriul tradiţional. Erau la nunţi, botezuri şi înmormântări. La nuntă, de exemplu, era obligatoriu să cânte “Hora miresei“ .


La cântecele tradiţionale se adăugau apoi celebrele cântece de lume ale lui Anton Pann, cântece care aveau şi izul mahalalei, dar şi un umor deosebit, fără să fie triviale. E o decenţă care, din păcate, s-a pierdut.


La Iordache-inventatorul mititeilor


Cel mai renumit restaurant al Bucureştiului de secol XIX a fost , un restaurant foarte căutat până pe la 1948, aflat chiar în inima târgurestaurantul lui Iordachelui, pe strada Covaci, colţ cu Şelari. Odinioară, acolo fusese o grădină făcută de meşteri italieni, chemaţi de Constantin Brâncoveanu.


La Iordache se duceau toţi gurmanzii bucureşteni, pentru că era vestit pentru tuslamaua şi paceaua de berbec cu sos de oţet, cu ou, varză cu carne, ghiveci măcelăresc, dar mai ales...micii “ - îmi povesteşte cu poftă maestrul Viorel Cosma, de parcă în faţa noastră se şi înşirau mesele pline de muşterii, pofticioşi la farfuriile aburinde, acompaniate de muzica lăutarilor pricepuţi.


“Acolo, se spune, au apărut pentru prima dată celebrii mititei şi fleicile la grătar. Dar pe la nea Radu, care conducea grătarul şi restaurantul, au trecut cei mai celebrii lăutari ai epocii. Acolo au cântat Barbu Ciolac, Sava Pădureanu, marele ţimbalist Lică Ştefănescu. Acolo a cântat vestitul naist Angheluş Dinicu - cel care a scris şi a cântat în întrega lume Ciocârlia, preluată apoi de Enescu, în Rapsodiile sale”.


În strada Covaci , povesteşte maestrul Viorel Cosma, se spunea că “nu există alinare decât cu vinul de la Iordache şi arcuşul lui Cristache “ (Cristache Ciolacu).


Maestrul Viorel Cosma închide cărţile şi mă privește iscoditor. “ Să mai vii și altădată! Să mai povestim! “