• Lumea in Stiri

Căutătorii de aur


Simona Șerbănescu, jurnalist Radio România Actualități



În nomenclatorul de meserii li se spune „recuperatori de aur din aluviuni”. În sate - "aurari", "căutători de aur" sau "gozari". Oricum li s-ar spune, fac parte din una dintre cele mai vechi şi interesante bresle din România.

Majoritatea aurarilor au respiraţia îngreunată de silicoză, mâinile deformate de reumatism şi picioarele umflate după anii de căutări prin nisipurile apelor reci.

Bărbatul stă aplecat, cu privirea concentrată spre nisipul pe care-l agită într-o paletă ce seamănă cu un făraş imens. Cu pantalonii suflecaţi şi picioarele goale, bine înfipte în pământ, lasă apa să se scurgă încet din şaitrocul cu care se alege aurul din albiile râurilor: “Uite! Se vede un pic de galben!”

Mă concentrez să văd şi eu “un pic de galben” în nisipul ud din făraş şi spun, cu jumătate de gură: “Da! Parcă e un pic, Dar foarte puţin!” ”Păi aia e! Atât! Ăsta e aurul”- îmi răspunde, glorios, bărbatul. Ioan Cătălina este căutător de aur în Stănija. Şi, chiar dacă nu mai poate să muncească așa cum făcea pe vremuri, tot căutător de aur se numeşte. La peste 80 de ani, hunedoreanul a continuat, de fapt, o tradiţie veche de mii de ani ce l-a făcut să treacă peste orice piedică birocratică.

În 2005, după 6 ani de insistenţe, a reuşit să devină primul căutător de aur autorizat din România. Acum, ajuns de bolile meseriei şi de vîrstă, a renunţat să-şi mai reînnoiească autorizaţia, dar tot mai are sculelele şi uneltele cu care a căutat aur o viaţă.

Cea mai nouă unealtă pe care a cumpărat-o este din Suedia, A dat 900 de euro pentru aparatul care seamănă cu o centrifugă, şi cu care se așteapta să scoată aurul aproape pur, direct într-un borcănel. “ Aiurea! Nu-i deloc aşa“- îmi spune domnul Cătălina . “Eu am încercat şi...nu scoate nimic! Sunt poveşti. În zona asta, aurul are o granulaţie foarte fină, aşa că firele aurii, amestecate în nisip, se pierd în aparatele şi utilajele moderne”. Aparatul este doar o ultimă achiziţie, ce se alătură jgheabului din spatele casei, special construit pentru separarea aurului, dar şi unei adevărate uzine ridicate cu ani în urmă în curte. “Asta e o moară tip tambur! Bag acolo mercur, cărămidă şi apă de ploaie!”. Moara de aur din curtea de la Stănija e făcută din imense jante de camion şi, îmi spune Ioan Cătălina, scoate în proporţie de 70% aurul din nisipul aluvionar, cu mult peste concentraţia care se scotea la fabricile de prelucrare a aurului. Secretul ar sta în apa de ploaie folosită. “Singur, după o vară de muncă, reuşeam să adun 30 de grame de aur. Înainte, însă, familiile adunau, nu glumă”.

Pentru că meseria de aurar era practicată în zonă de la mic la mare şi se transmitea din generaţie în generaţie.

“Bunicul meu a avut mină, şi căuta aur pe un pârâu. Acolo! “- îmi arată Ioan Cătălina cu mâna întinsă peste curtea din spatele casei, spre apa care şerpuieşte printre pietre. “Când aduna cât o nucuţă- aşa îi spunea el-se ducea la Abrud, la bancă. Pe nucuţa aia cumpăra, apoi, tot ce trebuia în casă, ca să trecem iarna: sare, petrol, grâu, porumb şi opinci noi la fiştecare- tot el zicea aşa.” Înainte de naţionalizare, fiecare familie din zona Buceşului avea propria gură de mină de unde putea exploata aurul. Pentru spargerea stâncilor în care se mai găseau pepite de aur se folosea focul.

Stânca încălzită se stropea cu apă sau cu oţet, iar bucăţile rezultate erau sparte cu ciocanul. Minereul, scos la suprafaţă în coşuri de nuiele, era preluat de alţi lucrători, care îl zdrobeau şi îl măcinau cu râşniţe manuale de piatră, după care îl spălau de mai multe ori pe scânduri înclinate. Aurul extras se punea în tăvi, se adăugau plumb, zinc şi sare, şi se ardea în cuptoare vreme de cinci zile, obţinându-se, după răcire, aurul curat care era turnat în lingouri.


Naţionalizarea a adus în zona Bradului tot mai mulţi lucrători ai Securităţii, care îi băteau pe oameni ca să spună unde este ascuns aurul extras.


O parte din locuitorii satelor au predat aurul pe care îl deţineau. Alţii au încercat să-l ascundă. Unii au murit şi au dus cu ei secretul aurului îngropat. După atâţia ani în care constituia un pericol chiar şi să vorbeşti despre acest subiect, puţini au fost cei care au dorit să obţină autorizaţie pentru recuperarea aurului din aluviuni. Teoretic, „aurarii” erau un fel de liber profesionişti care, potrivit legii, aveau voie să caute aur doar în aluviuni şi, în maxim 30 de zile să-l vândă Băncii Naţionale a României. Practic, mulţi dintre ei au căutat aur oriunde puteau găsi: în halde de steril, în minereul aruncat de alţii, în albiile râurilor.

Epoca de aur a aurarilor a început prin anii '70, când Ceauşescu a încercat să reînvie dorinţa de a căuta aur. Aşa au apărut diferite decrete care, pe de o parte, instituiau un regim sever de economii în ceea ce priveşte metalele preţioase şi, pe de altă parte, dădeau mână liberă căutătorilor de aur. Argumentul era: „Dezvoltarea continuă a tezaurului naţional de metale preţioase, pietre preţioase şi alte valori, bogaţie a întregii societăţi, constituie un factor important pentru creşterea avuţiei naţionale a ţării. Ţinând seama de importanţa deosebită pe care o prezintă pentru economia naţională păstrarea şi creşterea continuă a cantităţilor de metale preţioase, pietre preţioase şi alte valori, care fac parte din rezerva de stat, se impune să se ia toate măsurile pentru dezvoltarea permanentă a producţiei de metale preţioase, instituirea unui regim strict de economii, utilizarea raţională a acestora în consumul intern, precum şi pentru sporirea continuă a rezervei de stat de metale preţioase”. Acum, în Stănija mai sunt 20 de guri de mină în care se poate intra şi sute de galerii prăbuşite. Mina de la Brad are peste 700 de kilometri de galerii şi a funcţionat timp de peste două mii de ani. Acum este închisă. “Aurul fascinează şi, într-adevăr, se spune că cine are aur e om bogat. Dar rămâne un mister această atracţie a aurului, şi cine s-a îmbolnăvit nu mai scapă”- îmi spune Alexandru Colda. Fiu de miner, din Bucium Poieni, a lucrat, la rândul lui, timp de 22 de ani în mină. Până în 1994 - la Roşia Montană. “Ca să înţelegi mirajul aurului, trebuie să vezi aur nativ. Are culoarea lămâii, un galben care-ţi fură ochii. Numai aşa îţi dai seama de ce a fost lumea înnebunită de aur” – şopteşte bărbatul.



La exploatarea care s-a închis în 2006, se scotea în principal aur, dar şi argint şi sulf. Dar rapoartele despre cantităţile de aur scoase şi concentraţia minereului erau secrete. Avantajul minerilor care au lucrat la Roşia Montană a fost siguranţa. “Spre deosebire de colegii noştri din alte mine, lucram într-o mină sigură, datorită rocii dure. Acolo nu au fost accidente, nu au fost surpări de galerii, nu era nevoie de susţinere metalică, iar unde era posibil, transportul minereului se făcea cu o locomotivă. Unde nu se putea, minereul era transportat cu mâna.” La ieşirea din mină, oamenii erau controlaţi cu atenţie, să nu fure cumva vreun fir de aur. “Socrul meu“ - poveştea Alexandru Colda - “a adunat 44 de ani de muncă în mine de aur. Asta dupa ce a avut şteampul lui, aşa cum aveau, de-altfel, mai toate familiile pe-aici. Era o instalaţie rudimentară, cu trei, şase sau douăsprezece săgeţi, prin care prelucrau aurul ca în uzină. Omul scotea, să zicem, cam cinci care cu minereu pe care, la sfârşitul lunii îl transporta acasă. Şi îl băga pe şteampurile de măcinat (un soi de moară din lemn, care măcina minereul cu vârful metalic al săgeţilor). Ce rezulta era trecut printr-o altă instalaţie şi aşa era ales aurul”. Şteampurile au funcţionat pe malurile apelor din Apuseni, până la marea naţionalizare. Din amintirea şteampurilor de la Bucium Poieni a mai ramas o ladă de bani, îmbrăcată complet în tablă, dezgropată din spatele casei parohiale. Şi seiful, acum gol, din altarul biserii din sat - biserică ridicată la 1720. Nici unul dintre căutătorii de aur, însă, nu s-a îmbogăţit. Se pare că nimeni nu s-a mai întâlnit de mult cu Vâlva Băii. Ea era, spun legendele aurarilor, femeia - după unii frumoasă, după alţii urâtă - care îl purta pe căutătorul de aur la comoară. Cu o singură condiţie: să nu povesteasca nimănui despre această întâlnire.


72 views0 comments