• Lumea in Stiri

Ce facem cu școala / AUDIO


Şcoala românească, la fel ca societatea, este împărţită între vârfurile olimpice şi analfabetismul funcţional. Sau, pur şi simplu, analfabetism.


Cercetările făcute în ultimele luni arată că încep să fie tot mai mulţi cei din a doua categorie. Cu alte cuvinte, pandemia a accentuat lipsa educaţiei şi mulţi dintre cei pe care sistemul încerca să-i recupereze de pe drum au fost pierduţi de tot. Ba, lor li s-au mai adăugat şi alţii.


Nici înainte de pandemie, învăţământul nu stătea deloc bine. Eram pe primul loc în Uniunea Europeană la analfabetism funcţional.


În 2019, peste 40% dintre copiii sub 15 ani erau analfabeţi funcţional. Adică ştiu să citească, dar nu înţeleg ce citesc. Sau nu ştiu să folosească informaţiile pe care le citesc.


Însă, noţiunea de analfabetism funcţional este relativ nouă. Până nu de mult vorbeam doar de analfabeţi. Adică oameni care nu ştiu nici să scrie nici să citească. La ultimul recensământ, în 2011, 1, 33 % din totalul populaţiei a declarat că nu ştie să scrie sau să citească. Aproximativ 3 milioane şi jumătate de oameni.


Cum spuneam, înainte de pandemie, sistemul încerca să recupereze de pe drum o parte dintre cei care renunţau la şcoală sau nu au mers deloc la şcoală.


A funcţionat timp de 14 ani, din 2006 până în 2020, un program numit A doua şansă.





Aproape 200.000 de persoane au mers în total la aceste cursuri, unde întâlneai elevi de la 9 la 60 de ani.


Odată cu pandemia de coronavirus şi cu închiderea şcolilor s-a închis şi acest program. Nici vorbă să poată fi mutat online, pentru că elevii de la A doua şansă de-abia ştiau să scrie. Nici vorbă să folosească o tabletă. Sau să aibă una.


În urmă cu câţiva ani, într-un sat din Ialomiţa, am întâlnit-o pe Ecaterina. Femeia venise la şcoală cu fetiţa de cîteva luni în braţe. Ecaterina avea 30 de ani şi era clasa a VII-a. În afara fetiţei care adormise în braţele ei cu suzeta în gură, Ecaterina mai avea o fată. De 13 ani. Tot clasa a VII-a. Şi mama Ecaterinei, la 56 de ani, era tot în clasa a VII-a.



Cele două femei spuneau că viaţa n-a fost prea darnică cu ele. S-au măritat de tinere, au fost mulţi copii într-o familie săracă, în care nimeni nu era prea interesat ca ele să ştie carte. Cu timpul, însă…


Am vrut odată să mă angajez” – mi-a povestit Ecaterina – “şi m-au pus să completez o cerere. Cum să completez , dacă eu nu ştiam să scriu? Şi am rugat o fată să completeze pentru mine. Dar a văzut doamna de acolo, de unde voiam să mă angajez, şi mi-a zis <Păi, bine, dragă, tu nu ştii carte şi vrei să munceşti? > Atunci chiar mi-a fost ruşine, şi m-am întors acasă. ”





Când am cunoscut-o, Ecaterina, la 30 de ani, deşi era clasa a VII-a, de-abia începuse să descifreze literele. Să le citească, să le scrie. Fiica ei mai mare o ajuta la lecţii, iar ea, la rîndul ei, o ajuta pe mama ei.


Cînd directoarea şcolii din Broşteni, judeţul Ialomiţa, i-a spus că ar putea să vină din nou la şcoală, a fost prima care s-a înscris. Cu speranţa că nu e tîrziu să devină …altcineva. În ochii ei, cel puţin.


Şi nici pentru mama nu cred că e tîrziu!” – a gîndit Ecaterina, aşa că a convins-o şi pe aceasta să meargă la şcoală.


Pe mama Ecaterinei am găsit-o acasă. O casă mică, din paiantă, cu ziare în geam. Ţin minte că au venit în curte, curioase, mai multe vecine. Şi am ascultat toate povestea femeii de 56 de ani. A crescut într-un sat din Moldova, într-o familie în care nici unul din cei 6 copii n-a mers la şcoală. La rîndul ei, nici ea nu şi-a trimis copiii să înveţe carte. I-a ţinut pe lîngă casă şi i-a pus la treabă.


Fetele le-a măritat de mici, iar băieţii au muncit cot la cot cu bărbaţii în toată firea. A muncit şi ea, pe unde a apucat, munci grele, iar acum, spre bătrîneţe, şi-a găsit un loc mai călduţ la biserică. Vinde lumînări şi iconiţe. Banii îi calcula pe degete. Dar spera că o să se descurce mai bine, după ce termină şcoala.


Deja îşi schimbase semnătura. Toată viaţa a avut o ambiţie: să nu semneze niciodată cu degetul. Aşa că a învăţat să scrie un “I” şi un “P”. Iniţialele. Acum, ştie să rotunjească literă cu literă, numele întreg.


Mai greu să scrie, însă, o scrisoare. “Am încercat o dată să-i scriu surorii mele în Moldova. Eu scriam, eu nu înţelegeam ce scriu! Mîncam literele…nu m-am descurcat deloc. Am rugat pe altcineva să scrie în locul meu. Aşa fac şi cînd e vorba de o cerere pe la primărie, de exemplu…”


La citit, spune ea, stă mai bine. Încearcă o demonstraţie citind titlurile ziarelor prinse în fereastra de la casă, în loc de perdea. Nu se descurcă prea bine, dar se străduieşte.


Tot la şcoala din Broşteni am cunoscut-o pe Ioana. Şi ea încerca să profite de a doua şansă. Prima a avut-o la 7 ani, ca toţi copiii. A rezistat, însă, doar un an. Apoi, la 18 ani, s-a întors, hotărîtă să meargă pînă la capăt. “Vreau să învăţ şi să fac clasele acelea care le vreau. Pentru că să ştiu şi eu ceva, să scriu, să citesc…”


Ioana era tot clasa a VII-a. Am rugat-o şi pe ea să-mi citească ceva. Dintr-o carte de poveşti nu înţelegeam niciuna nimic. Mai exact, eu nu înţelegeam ce încearca ea să citească. Era o înşiruire de litere fără nici o legătură între ele, frînturi de cuvinte, sunete de nedescrifrat.




Nu e deloc simplu să ai 50 sau 18 ani şi să mergi la şcoală alături de copiii din vecini, care n-au mai mult de 14 ani. Nu este simplu nici pentru profesori. Una e să predai unor copii – mult mai receptivi şi mult mai uşor de “modelat”, şi alta e să predai unor oameni care au deja o personalitate şi o altă capacitate de a “prinde din zbor” noţiuni, reguli, teorii.


Pentru profesori era, totuşi, un succes faptul că reuşeau să convingă o parte dintre adulţii satului fără carte să vină, din cînd în cînd, la şcoală, să mai înveţe cîte ceva.


În unele sate, în special în cele foarte sărace, să renunţi la şcoală e un lucru aproape firesc. De ce să te agiţi?! Să cumperi rechizite? Să te trezeşti dimineaţa? Să faci teme, să înveţi?!


Claudia Trăncuţă este profesoară de istorie într-un sat din judeţul Giurgiu. Îmi dă un posibil răspuns pentru lipsa de interes față de școală.


„ Principiile de viaţă s-au schimbat foarte mult. Zicala aceea că cine are carte, are parte cuprinde doar cuvinte goale. E mult mai cu greutate vorba cine are bani, are parte. În sat sunt mulţi oameni de afaceri care erau elevi mediocrii, şi care au reuşit. Lumea comentează şi spune Uite, cutăriţă, care a fost cu mine în clasă, era vai de mama lui la şcoală şi uite ce bine a ajuns! Adevărul e că vor să facă bani repede. Şi dacă găsesc undeva de lucru la negru, unde nu le trebuie nici o diplomă, nimic, nu se gîndesc prea mult. Pentru ei, şcoala e pierdere de vreme. Se duc, muncesc de dimineaţa pînă seara, deşi sunt nişte copii, şi se bucură pentru banii pe care-i cîştigă, deşi nu sunt deloc mulţi. Dacă mai au şi părinţi care au probleme cu băutura, care nu muncesc şi nu aduc bani în casă, încearcă să scape de sărăcie prin propriile lor forţe. Şi se duc să muncească, cred că şi de la 11 ani.”


Încă înainte de pandemie era o categorie destul de importantă pentru care şcoala nu mai prezenta prea mare interes. E unul din motivele principale pentru care rata abandonului şcolar crește de la an la an. Prfobabil că tot la abandon școlar fără voia lor ar trebui catalogați și elevii care, în ultimul an, nu au participat la cursuri. Ori pentru că nu au avut tablete, ori pentru că nu au avut internet, ori pentru că au preferat să stea în spatele ecranului, fără să interacționeze cu profesorii sau colegii.


Rată abandonului şcolar este dublă în România faţă de cea din ţările Uniunii Europene.


Cred că, în pandemie, cifrele au crescut și mai mult. Iar studiile nici nu pot să cuprindă, de fapt, această pasivitate și lipsă de implicare din timpul școlii online, care tot un fel de abandon e.


Înregistrările din satul Broșteni, Ialomița, pot fi ascultate într-un reportaj audio aici: https://soundcloud.com/liliana-nicolae/reportaj-analfabetismul-in-romania

48 views0 comments