• Lumea in Stiri

Cum descoperim Bucurestiul in pandemie?



Bucureștiul poate părea un oraș lipsit de personalitate. Și de povești. De multe ori, e greu să-l iubești. E greu să-l descoperi.



Înainte de pandemie, cel mai vizitat obiectiv al Bucureștiului era „Ceaușescu’s House” – Casa Poporului, adică, și cel mult 3-4 muzee (al Satului, al Țăranului, Antipa și cel de Artă).


Dar, în pandemie, poate mai mult ca înainte, Bucureștiul poate fi descoperit la pas.


Iată, în București, Eminescu a locuit sau a scris în cel puțin 7 clădiri.



Dincolo de opera lui, viața în sărăcie, iubirea cu Veronica Micle, felul în care a murit – puse cap la cap – pot contura o poveste care poate fi spusă turiștilor străini atunci când sunt plimbați prin oraș. E o idee! „Pe urmele lui Eminescu, în București”. Și poate fi un traseu nu doar pentru turiști, ci și pentru elevii de școală.


Astfel de trasee pot fi făcute cu ajutorul plăcilor memoriale existente în București. Majoritatea au fost montate printr-un proiect finanțat de Uniunea Scriitorilor.


Ion Lazu e un poet născut în Basarabia. A fost impresionat de faptul că în străinătate sau chiar în țară sunt zone cu străzi sau case marcate cu plăci memoriale.


Așa că Ion Lazu a făcut un proiect care a fost aprobat și finanțat de Uniunea Scriitorilor. Sarcina de a pune plăcile i-a revenit chiar lui, și de aici a început adevărata provocare.




A fost mai întâi o muncă de cercetare. Pentru că, după Revoluție, Uniunea Scriitorilor a rămas fără arhivă. Așa că a trebuit să caut în Arhiva Academiei, în cărțile de telefon, să întreb oameni care au cunoscut un scriitor sau altul. N-a fost deloc simplu. Am întâlnit oameni care știau o grămadă de lucruri despre un scriitor, dar nu-i știau adresa. Unele case nici nu mai există. Sunt străzi, cartiere întregi care au dispărut, care au fost demolate. Așa că, pentru mulți scriitori de pe lista mea am renunțat să mai pun plăci. Acolo unde am identificar casele, am început o adevărată muncă de lămurire cu cei care locuiesc acum acolo. Aceștia au dreptul să spună că nu vor să se pună o placă memorială pe casa lor. Și acest lucru s-a întâmplat, și nu de puține ori. De exemplu, proprietara casei unde a locuit Mihail Dragomirescu mi-a spus foarte clar: Dumneata chiar nu înțelegi? Eu nu accept să punem placa memorială pe casă. Nu sunt de acord și gata! Unii se gândesc că vor avea problem dacă vor dori să vândă casa, fără să ia în calcul faptul că simpla bucată de marmură, cu câteva rânduri despre un scriitor, ar putea, de fapt, să crească valoarea casei. O altă persoană s-a gândit că cine știe ce obligații își asumă dacă pune placa pe casă. Așa că a mers cu mine, la Uniunea Scriitorilor, de unde i s-a dat o hârtie în care e asigurată că dacă se întâmplă ceva, Uniunea va suporta cheltuielile.”


Montarea fiecărei plăci s-a dovedit a fi o aventură. Uneori, după discuțiile de rigoare, după ce obținea aprobarea proprietarului casei, Ion Lazu se ducea cu placa și cu doi muncitori după el, să o monteze.


Era nevoie de patru găuri în perete, iar pentru asta – de curent electric. Au fost situații în care proprietarii refuzau să le dea acces la o priză. Mergeau la vecini, treceau cu cablurile electrice peste stradă și duceau treaba la bun sfârșit. După ore întregi de mers pe străzi, de cercetat arhive sau de discuții cu proprietarii caselor, Ion Lazu se ducea acasă și punea pe hârtie toate aventurile din ziua respectivă. Așa a apărut și o carte: „Odiseea plăcilor memoriale”.





În total, au fost montate 200 de plăci despre scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți, mai mult sau mai puțin controversați.


Eu n-am știut, de exemplu, de Ury Benador, un romancier de origine evreiască, deloc de neglijat. Placa lui memorială poate fi văzută pe o casă aproape de intersecția Calea Călărașilor cu strada Traian.


Ion Lazu nu a făcut vreo distincție între scriitorii controversați – acuzați că ar fi colaborat îndeaproape cu regimul comunist - și cei care, dimpotrivă, au avut de suferit de pe urma acestuia. Fiecare a primit o placă în funcție de contribuția adusă literaturii române, de valoarea operelor sale.


Ion Lazu a observat, însă, că a existat o nomenclatură a literaturii, cu scriitori care au locuit în vile impozante, în timp ce alții trăiau în mansarde sau subsoluri.


În căutările sale, Ion Lazu a descoperit și numeroși scriitori care au făcut pușcărie politică. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a întocmit o listă cu peste 400 de scriitori din toată țara care s-au aflat într-o asemenea situație. Asta înseamnă – spune Ion Lazu – cam o treime din totalul scriitorilor din perioada comunistă. De aici, a apărut o nouă idee: aceea de a face, la un moment dat, un monument în cinstea scriitorilor care au făcut pușcărie politică. Dar proiectul mai are de așteptat.





Unele din plăcile montate deja au fost distruse sau acoperite cu graffiti, altele au fost date jos de proprietarii caselor, care s-au răzgândit (e cazul placii lui Ion Popescu Gopo).


Multe dintre casele scriitorilor au bulină roșie, adică se pot prăbuși la un cutremur. Numai în zona C.A. Rosetti sunt cel puțin 6 astfel de locuri. Ion Băieșu a trăit într-un bloc „cu bulină roșie”, de pe C.A. Rosetti.


Cel mai cunoscut și vizitat „muzeu” rămâne Casa Poporului. Aproape 150.000 de vizitatori anual, dintre care, 80 la sută sunt turiști străini.





Poveștile mici ale Bucureștiului ne scapă, însă, printre degete. Nu le cunoaștem sau nu le punem în valoare.


Cât de promovat este, de exemplu, Castelul Vlad Țepeș din București? Are și el o poveste și nu numai brandul Dracula ar putea să atragă turiști. Mutăm monumente ca să construim bulevarde (vezi cazul Hala Matache), deși în toată lumea regula e tocmai pe dos: bulevardele ocolesc monumentele. Sau lăsăm clădiri de patrimoniu să ajungă loc de adăpost pentru oamenii fără casă, sau până când un incendiu le distruge pentru interese imobiliare (vezi cazul Moara lui Asslan).



Cum ne promovăm?


În capitală există un singur punct de informare turistică, în pasajul de la Universitate. Însă și acesta era închis încă dinainte de pandemie, de la începutul anului 2019.


Este un punct de informare turistică de 50 de metri pătrați, unde turiștii ar trebui să primească pliante și informații, și pentru amenajarea căruia Primăria Capitalei a cheltuit în 2010 suma de 83.000 de euro.


Tot Primăria Capitalei a înființat în 2017 Compania Municipală Turistică București.

În trei ani de existență, compania a participat la câteva târguri internaționale, a înființat Info Point-ul din Pasajul Universității și o pagină de internet, care mai mult nu a funcționat și unde – atunci când reușeai să o deschizi – puteai să vezi că informațiile dedicate turiștilor străini nu sunt toate traduse în engleză sau sunt traduse cu greșeli.


În cei trei ani, Compania de Turism a Capitalei a reușit să acumuleze 1,4 milioane de euro pierderi. În aceeași perioadă, a primit de la bugetul Primăriei Capitalei 2,7 milioane de euro.


Luna trecută, Compania de Tursim București, care doar a cheltuit milioane de euro pe salariile celor 44 de angajați și pe deplasarea unora dintre ei la târguri de turism în străinătate, a fost desființată de Consiliul General.


Ce rămâne în loc?


La Gara de Nord, de exemplu, sau la Aeroport nu există puncte de informare turistică.


Cele 4 autobuze turistice roșii, după modelul londonez, cu etaj, care fac turul Capitalei, funcționează cam 5 luni pe an, din iunie, până-n octombrie. În 2018, de exemplu, aproximativ 55.000 turiști au folosit autobuzele supraetajate.


Mai sunt tururile tematice pe care le face ARCEN : Cu bastonul prin București. Sunt călătorii pe străzi sau cartiere, pline de informații și foarte utile care au adunat înainte de pandemie foarte mulți curioși. Atât localnici, cât și turiști străini.


În ultimul an, câteva astfel de tururi au putut fi făcute online : https://www.arcen.info/bucuresti-oras-de-explorat-o-initiativa-digitala-arcen-si-expo-arte/