• Lumea in Stiri

Elisabeta Rizea- simbolul rezistentei anticomuniste


„Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui!” mărturisea, peste ani, din perioada detenției, Elisabeta Rizea.


Născută în 28 iunie 1912, Elisabeta Rizea din satul Nucşoara, județul Argeş, a devenit un simbol al rezistenţei anticomuniste după ce, pentru sprijinul pe care l-a oferit imediat după război grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, grup de rezistenţă anticomunistă armată din munţii Făgăraş, a fost condamnată și torturată de comuniști.

Pedeapsa a fost transformată, ulterior, în 14 ani de temniţă grea, ani petrecuţi în penitenciarele pentru femei de la Miercurea Ciuc şi Mislea.

Elisabeta s-a stabilit în satul argeşean Nucșoara la doar 19 ani, unde s-a căsătorit cu Gheorghe Rizea, unul dintre angajații unchiului său, Gheorghe Șuța.


În 1946, la un an după ce puterea din România a fost preluată de comunişti, în „ziua alegerilor fără opţiune” din 19 noiembrie, unchiul Elisabetei, liderul țărănist Gheorghe Șuța, este ucis de securiști, motivul fiind împotrivirea faţă de regimul comunist.

Moartea unchiului său a fost momentul în care Elisabeta Rizea a decis că nu poate fi alături de cei care propuneau colectivizarea și sovietizarea forțată a țării, şi reducerea la tăcere a celor care se împotriveau.


La sfârșitul anului 1947, colonelul Gheorghe Arsenescu, ofiţer de carieră, şef de Stat Major al unei mari unităţi în războiul antisovietic, decorat atât de români, cât şi de germani, se retrage în zona Muscelului, înfiinţând „Haiducii Muscelului”, o grupare din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri, monahi şi preoţi, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani.


„Haiducilor” li s-au alăturat soţul Elisabetei, Gheorghe Rizea, şi locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu.

Grupul de rezistență anticomunistă a fost sprijinit de Elisabeta Rizea cu alimente, haine, bani și informații.

Gheorghe Rizea a fost arestat, anchetat și condamnat la 14 ani de închisoare în 1948, iar Elisabeta Rizea la 20 noiembrie 1950, după ce securitatea a primit informații de la o femeie din sat.

În 1951, Elisabeta Rizea a fost condamnată, de Tribunalul Militar București, la 6 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Este trimisă la închisorile de la Jilava şi, mai apoi, Mislea – închisoarea centrală a femeilor deţinute politic, fiind eliberată la 6 iunie 1956.

Elisabeta Rizea a continuat să sprijine gruparea de rezistenţă, și în 1958 este arestată din nou și condamnată de Tribunalul Militar la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii.


Încarcerată la Închisoarea Pitești, în regim de maximă securitate, a fost ţinută cu lanţuri la mâini şi la picioare şi torturată pentru a da informații despre Grupul de rezistenţă anticomunistă.

Despre torturile suferite în perioada detenţiei, Elisabeta Rizea mărturisea, peste ani: „Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui! Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligul de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”

Mai târziu, Elisabeta Rizea a fost mutată la Penitenciarele de la Miercurea Ciuc şi Arad.


În anul 1964, la 29 iulie, în urma decretului de amnistiere generală a deținuților politici, Elisabeta Rizea a fost eliberată din închisoare, revenind la Nucșoara, unde şi-a regăsit soţul şi pe cele două fiice – una naturală, cealaltă a soţului din prima căsătorie. Însă în gospodăria din Nucşoara nu a mai găsit absolut nimic, comuniştii confiscându-i absolut toate lucrurile. Un moment despre care Elisabeta Rizea povestea: „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru’ care a fost în mine şi tot chinu’ cu care m-a chinuit hoţii ăştia”.


Povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută abia după Revoluție, când a fost vizitată şi de Regele Mihai şi Regina Ana.

Elisabeta Rizea s-a stins din viață la 91 de ani, la 6 octombrie 2003.

Casa din Nucșoara, județul Argeș, a fost lăsată moștenire strănepotului Elisabetei Rizea , Bogdan Vârvoreanu, care a înființat Asociația Elisabeta Rizea în 2017 și a pornit un amplu proiect de transformare în casă memorială.