• Lumea in Stiri

Grasa si frumoasa? / Reportaj

de Simona Șerbănescu- jurnalist Radio România Actualități


“Am 36 de ani şi, de când mă ştiu, am visat să fiu silfidă”. Aşa începe discuţia noastră.


La masă, într-un restaurant, eu în faţa unei cafele, ea în faţa unui imens pahar cu apă.


Înainte să se aşeze am recunoscut ticurile celui care încearcă să se acopere: bluza largă, aranjată mereu discret să nu se lipească de corp, locul înghesuit pe scaun, privirea spre mine. Cu coada ochiului, însă, amândouă vedem privirile furișate ale celorlalți.


“N-am fost niciodată slabă, nu am putut niciodată să mă uit la reclamele de lenjerie intimă şi să spun: ce sexi aş arăta îmbrăcată aşa!”, continuă prietena mea.

O tânără frumoasă, cu doi ochi albaștri imenși, proaspăt coafată. E îmbrăcată într-o bluză largă, colanţi şi fustă scurtă.


“Cap de păpuşă, fund de mătuşă” spune ea râzând, cu capul dat pe spate: “Am 1 metru 60 si 110 kilograme. Cel mai mult am avut 137 cu 3. Adică 137 de kg și 300 de grame.”


Acum, prietena mea pare stăpână pe situaţie. În urmă cu doi ani, însă, nu a fost aşa!


Atunci a pierdut controlul kilogramelor, după ce a rămas gravidă.


Deși nu a fost niciodată slabă, sarcina a fost un pretext să dea frâu liber mâncatului în exces, în special de dulciuri. “Mi-am spus că dacă nu pot să am un viciu, degeaba trăiesc. Şi unul dintre viciile mele este să mănânc. Nu neapărat mult. Dar să mănânc!”


Cu cât mănânci mai mult, cu atât mai puţin te saturi. Şi te gândeşti că, la atâtea kilograme, încă o jumătate de kilogram nu mai contează. “Dar, kilogram după kilogram, se adună. Şi când adunasem 137, reuşisem să pierd cam tot ce aveam în jurul meu”.


Întrebarea pentru cel a cărui viaţă ajunge să se învârtă în jurul propriei greutăţi este “Ce nu este afectat de obezitate?” De la simplul gest al dimineţii, când vrei să te ridici din pat şi nu reuşeşti, spălatul şi îmbrăcatul, când constaţi că mâinile au devenit prea scurte pentru a cuprinde trupul ajuns, brusc, prea mare, apoi încheiatul şireturilor, către care nu te mai poţi apleca, până la gesturile simple, de tandreţe, pentru propriul copil, sau dragostea pe care simţi că o ai de împărtăşit. Şi aşa încep să apară frustrările. Şi izolarea. Începe cu familia, continuă cu prietenii şi sfârşeşte cu necunoscuţii.



Nu există persoană supraponderală care să nu aibă un regret, dar mereu se găsesc justificări: “graşii, sub masca jovialităţii, sunt trişti şi foarte sensibili. Şi ei ştiu că nu e bine, dar nu pot pune stop. Pentru că grăsimea nu doare.”


Nu doare, dar privirile celor din jur ard: “Începi să te fereşti să faci şi cel mai scurt drum până la magazinul din colţ: oamenii te privesc compătimitor. Graşii nu empatizează nici măcar între ei.” Fără să se considere o persoană urâtă sau cu un handicap, prietena mea spune despre graşi că sunt oameni lipsiţi de ambiţie.”De la cap vine, nu de la stomac”.


De la cap a venit şi decizia, momentul în care a spus “stop”. Momentul a fost un şoc emoţional. Acesta a dus la pierderea a 20 de kilograme. După mai multe şi eşuate tentative.

Cea dintâi, cea mai facilă şi la îndemână cale, internetul şi reclama (sufletul comerţului). Un comerţ la care, disperarea zecilor de kilograme ce trebuiau iute pierdute, a împins-o: pastilele. Repede abandonate, după ce unele dintre ele chiar i-au făcut rău.


Acum, prietena mea s-a îndreptat spre nutriţionist şi merge pe clasicul drum al regimului alimentar asociat cu multă mişcare. După douăzeci de kilograme pierdute, se mişcă mai uşor decât tinerele cărora le spune ( şi simt pişcătoarea invidie) “silfide”.

Grasul şi lumea

Foarte puţini dintre cei care au probleme de greutatea, în plus sau în minus, ajung să consulte un psihoterapeut. Cu toate că, de foarte multe ori este vorba despre probleme emoţionale pe care, inconştient, unii încearcă să le rezolve mâncând. Kilogramele în plus par un tabu greu de asumat.


Roxana Voicu, psiholog clinician, psihoterapeut, povesteşte despre pacienţii care au această problemă dar vin să facă psihoterapie pentru cu totul altceva. Disconfortul pe care îl crează kilogramele în plus este amplificat şi de societatea punitivă, în care eticheta, ambalajul, ocupă primul loc. Oamenii au recunoscut că au suferit des sentimente de ruşine sau pura respingere din partea celor din jur.


Şi aşa, grasul se trezeşte în mijlocul unui cerc vicios, în care frustrări asimilate, regrete, furie sau depresie îl împing să deschidă tot mai des uşa frigiderului. Pentru ca apoi, kilogramele în plus să-l însingureze.


Această foame falsă pe care o simţi permanent, imposibil de astâmpărat, este recunoscută de psiholog şi tratată cu...apă. Băută cu inghitiţuri mici, încet, poate înlocui pemanentul refugiu în fericirea unui moment fals de saţietate ce va aduce noi kilograme.

Yo-yo

Suntem diferiţi! În diversitatea noastră avem și greutatea diferită, chiar dacă mâncăm acelaşi lucru, mi-a explicat medicul endocrinolog doctor Dan Pereţianu. De fapt, omul a fost creat într-un mediu lipsit de hrană, aşa că oamenii nu prea reuşeau să mănânce! „Sunt cunoscute epidemii de foame în Europa, epidemii care au dus la moartea a jumătate din populaţia continentului".



Primul program guvernamental de alimentaţie a fost lansat pe la 1590 de Henric al-IV-lea de Bourbon, printr-o frază celebră, scrisă şi de Alexandre Dumas, care spunea că va conduce în aşa fel ţara, încât la sfârşit de săptămână, fiecare familie de francezi să aibă pe masă o pasăre.


Aşadar, pe la 1600, o familie de cinci oameni- în medie- nu reuşea să mănânce o pasăre pe săptămână. De-abia dupa 1800, odată cu revoluţia industrială, producţiile zootehnice au crescut și omul a început să se dezvolte.


După 1800 oamenii au devenit mai deştepti, au început să trăiască mai mult. Şi tot atunci au inceput să se şi îngraşe. Dan Perețianu îmi explică, cu cartea în faţă că, de fapt „oamenii erau slabi, foarte rar se vedea un om gras. De-aia se şi spunea grasă şi frumoasă. Era lucru rar, dar era grasă, nu obeză.”


În cartea sa, medicul primar enocrinolog, doctor Dan Pereţianu scrie despre trei mari categorii de tratamente pentru obezitate. Prima, intitulată dieta, are ca motto: “nu există nici o dietă, de fapt”. Pentru că, în realitate nu există nici o dietă, există doar dorinţa de a-ţi schimba viaţa.


Apoi este mişcarea, care ne ajută să consumăm mai multe calorii. Şi mai sunt medicamentele dar, la ora actuală, în România nu există nici un medicament pentru slăbit (au existat medicamente care conţineau silbutramină, interzise după ce s-a constatat că efectele secundare erau periculoase).


Pentru că nu își schimbă viata, graşii slăbesc şi se îngraşă la loc - se numeşte yo-yo. Singura soluţie rămâne prevenţia: să-i învăţăm de cei mici, pe copii, să facă mişcare şi să nu mănânce prostii. Ar mai trebui – spune medical Perețianu - să scadă şi presiunea publicităţii legată de mâncare.


Statisticile arată că un român din trei este supraponderal, iar unul din patru - obez. În România sunt peste 3,5 milioane de obezi; doar 10% dintre ei merg la un control medical şi doar 1% sunt incluşi într-un program naţional de educaţie împotriva obezităţii -arată un studiu al Biroului European de Statistică.


În ultimul an, din cauza restricțiilor sanitare, experţii atenţionează asupra unei explozii de cazuri de obezitate infantilă.


În raportul său global privind situaţia copiilor din 2019, UNICEF a avertizat că obezitatea infantilă continuă să crească, ponderea copiilor supraponderali cu vârste cuprinse între 5 şi 19 ani crescând de la 10% la aproape 20% între 2000 şi 2016. Aceşti copii prezintă un risc mai mare de diabet de tip 2, dar şi de stigmatizare, depresie şi obezitate la vârsta adultă.