• Lumea in Stiri

Hutulii, oamenii care traiesc unde se agata harta-n cui

de Simona Șerbănescu, jurnalist Radio România Actualități


Mă priveşte cu ochi blânzi. Întoarce capul, scutură coama şi freamătă. Ei bine, îndrăznesc! Mi-a dat de înţeles că am voie, aşa că dintr-o mişcare sunt sus, pe calul cu picioare puternice, cu nări fine, cu pielea lucioasă. Înţeleg, într-o clipă, cum se simţeau haiducii.

O lume întreagă la picioare. Eu şi calul. Dealuri, văi, brazi, poteci....Privesc lumea de sus. Şi mă simt liberă. Ca şi oamenii şi caii care m-au primit la ei acasă: huţulii.

Despre huţuli-oameni se spune că sunt iuţi la mânie, scumpi la vorbă şi fericiţi cu singurătatea. Sunt obişnuiţi să trăiască din ce le dă natura, de pe urma vitelor și a cailor de rasă, dar și a lemnului pe care l-au avut tot timpul la îndemână.

Dovezi arheologice arată că o populaţie slavă din răsărit s-a aşezat în nordul Bucovinei şi în Maramureş încă din secolul al VI-lea. Aici a trăit, alături de populaţia autohtonă românească. Oamenilor li s-a spus huțuli și au încercat, de-a lungul anilor, să păstreze ceea ce – spun ei – este al lor. Bătrânii cunosc cântece într-o limbă specifică, un amestec de cuvinte în limba ucraineană, poloneză, rusă, germană şi română. În podurile caselor găsești amintiri ale bunicilor şi străbunicilor, obiecte din lemn, uscate, în care cândva țineau laptele sau cântăreau brânza. Fetele tinere poartă și azi costume naţionale din pânză grea, cu mărgele, cusute în ierni lungi de femei strânse în jurul focului.


Bărbaţii cioplesc din lemn gardurile, toporiştile şi stâlpii împodobiţi ai caselor. Împreună cu femeile lor fac brânza din laptele vacilor ce pasc libere.

Acum, locul pădurilor dese de brazi a fost luat de pajisti întinse de pe care se strânge fânul. Nu mai există poteci strâmte pe care huţulul pornea, călare pe calul lui.


O legendă a locului spune că huţulii se stabileau “după puterea cailor“. Adică fiecare venea cu calul său şi cât putea înconjura calul într-o zi atât avea sa fie proprietatea.

Găman, huţul adevărat

Oameni și cai se numesc huțuli, îmi spune Petru, unul dintre îngrijitorii de la herghelie. „Uite! Ăsta e huţul adevărat!” - spune bărbatul în timp ce mângâie apăsat coama deasă a calului cu picioare puternice. „Are dunga pe spate, cruce şi zebruri pe picioare. E cel mai bun şi rezistent cal. Hai Găman, hai afară!”


Dialogul dintre Petru si Găman se petrece într-o limbă înţeleasă doar de ei doi. Găman - îmi spune îngrijitorul de la herghelia Lucina - este unul dintre cei mai ascultători cai. Dar, odată scos afară, ca şi ceilalţi, aşteaptă să fie încălecat şi să pornească prin păduri, cu călăreţul în spate. “Aveţi grijă! Trebuie să staţi în partea stângă, să nu vă lovească. “ Mă trag uşor în spate, dar rămân la fel de fascinată de privirea dornică de libertate a lui Găman şi de nechezatul care umple valea.


Herghelia de la Lucina a fost înființată în 1856, de către un cavaler, infanterist în armata austriacă. De-altfel, caii aceștia – reprezentativi pentru zona de munte - erau apreciați pe vremuri de armata austriacă, datorită ușurinței cu care se strecurau pe potecile înguste sau pe marginea prăpăstiilor, dar și pentru că erau folosiți cu success la munci grele. În peste 1800 de hectare de păşune, fâneaţă şi pădure, herghelia din cătunul Lucina adăposteşte aproape trei sute de cai huţuli.

Petru umple găleţile şi continuă să vorbească în cuvintele înţelese doar de el şi de caii huţuli. Din când în când se mai întoarce spre mine şi rezumă, scurt: “Găman e însetat! Ăsta e Prislop.”

Goral, Hroby, Ouşor, Pietrosu şi Prislop - cele cinci linii de cai huţuli - sunt cel mai important mijloc de transport al oamenilor din zonă. “El e Moşul. Este dintre cei mai valoroşi, dintre cei pe care nu îi scoatem la vânzare. Mulţi ar fi vrut să îl cumpere, valoarea de inventar ar fi cam de 11 mii de lei, dar nu îl vindem.”


Găman bate nerăbdător din picior şi fornăie. “Brrr...nu te grăbi! Acolo sus mergem! Trecem prin mlaştina asta şi urcăm la cai.”


Urc spre caii huţuli cu Valentin, huţul din Moldova Suliţa, şeful unuia dintre grajdurile hergheliei Lucina. Valentin fluieră şi-mi arată, cu o mişcare scurtă din cap, spre urechile ciulite ale lui Găman. “Uite cum le mişcă! Ştie că îi dăm drumul! Le mai spunem dia, îi mânăm, dar mai mult îi fluierăm! Îl vedeţi? Zece munţi treceţi cu el!” După explicaţii, Valentin îşi reia locul şi pactul cu calul pe care încă îl mai ţine de căpăstru: “Hai Găman!” şi continuă în aceiaşi limbă necunoscută. Înţelegerea din gesturi şi cuvinte mă emoţionează. “E fericit Găman?” “No, da'cum! Şi noi suntem fericiţi!”


Suntem fericiţi aici

“Noi suntem fericiţi aici. Suntem învăţaţi cu caii şi ne place munca. Suntem mulţumiţi, aşa cum au fost şi părinții noştri care au trăit tot aici. Cu toate că la prima vedere... Şi dumneavoastră, când aţi urcat, aţi obosit oleacă. Viaţa e grea, e dură. Şi iarna e şi mai greu, pentru că omătul e mare, durează şase luni. Dar ne facem provizii, să avem de mâncare: doi-trei saci de făină, fân pentru vite. Dar eu, de exemplu, nu m-aş putea acomoda la oraş. După o zi-două de oraş, aşa de obosit vin acasă!”

“Acasă” este casa huţulă a familiei Murga, cocoţată în vârful muntelui, în satul Moldova Suliţa, sat ale cărui case se văd de parcă ar fi aruncate din loc în loc, separate de zeci de kilometri. Mircea Murga are 43 de ani. E căsătorit cu Maria de 25 de ani .

“Aici suntem la 1460 de metri. De pe deal încolo se coboară în vale, spre Rădăuţi, iar de pe deal încoace se coboară spre Câmpulung Moldovenesc. Sunt foarte mari diferenţe de la sat la sat, chiar dacă ne despart doar trei-patru kilometri.”


Mircea îmi arată locurile din privire, cu mâna făcută streaşină la ochi. De-aici, din grădină, se văd pajiştile acoperite de iarba verde sau fân uscat, care urcă şi coboară după curbura munţilor din Obcinele Bucovinei. Gardurile din lemn coboară şi desenează proprietăţi, după reguli doar de oamenii locului cunoscute. Cu mâna spre gardul din lemn, Maria îmi arată iarba închisă la culoare: “Acolo a fost cosită în primăvară. Acum vine deja a doua coasă. Aşa începem în fiecare an: din deal spre vale, din gard în gard. Şi asta nu e tot, pentru că terenul familiei, ca şi al celorlalte familii de huţuli, nu este la un loc. Cele şapte hectare de pământ ale noastre sunt împărţite în trei hectare de pășune şi patru hectare de fâneaţă. Plus straturile, adică mica grădină în care cultivăm doar câteva legume. În zonă, însă, cel mai bine se face fânul, fără de care oamenii nu şi-ar putea ţine vitele”.



În curtea casei huţule din vârful muntelui, Mircea îmi arată acordeonul la care mai cântă, din când în când, Huţulca: o melodie ritmată, cu iz rusesc, în cuvintele acelea neînțelese.


Apoi, pune acordeonul deoparte şi mă invită pe băncuţa din faţa casei. Stăm împreună, ascultăm talăngile vacilor şi nechezatul cailor. Miroase a rășină și a fân proaspăt.

Huțulii nu sunt considerați un grup etnic de sine stătător, ci sunt asimilați ucrainienilor. Există un festival al huțulilor care are loc în fiecare an, în prima duminică din iulie, la Herghelia Lucina, din comuna Moldova – Sulița.