• Lumea in Stiri

Legendele de la Manastirea din Piatra si Tipia de la Sinca Veche


Un deal cu vârf teşit, ca un con. Aceasta ar fi “tipia” , aşa cum ii spun localnicii locului din care se deschide cerul către marginile aspre ale Făgăraşului sau către platoul ondulat al Ardealului: tipia de la Şinca Veche.


Pe vârful acesta de colină se poate ajunge dinspre sat sau dinspre mănăstirea rupestră. Prezenţa aşezării dacice din imediata vecinătate a tipiei au făcut posibile teorii istorice şi prezumţii, a născut legende şi speculaţii legate de de o viaţă cultică şi ritualică a aşezării.


Există cercetări care spun că la Şinca Veche ar fi trăit dacii care ar fi avut un altar închinat zeităţii unice, Zalmoxis, şi poate şi un calendar solar.


Conform legendei, tipia de la Şinca Veche ar aparţine unuia dintre triunghiurile de aur ale dacilor, împreună cu Vârful Omu din Bucegi şi cu tipia de la Ormeniş. Triunghiul de aur ar fi un triunghi sacru ce uneşte trei centri de spiritualitate dacică, creînd în acelaşi timp un spaţiu în care contactul omului cu divinitatea este mai bine marcat şi pus în valoare.

Legendele și poveștile locului le-am aflat de la localnici şi de la călugării şi călugăriţele care au ales să trăiască în mănăstirile din Șinca Nouă şi cea Veche .

Biserica rupestră și Triunghiul dacilor


La Șinca Veche, în județul Brașov, oamenii vin să vadă lăcașul de cult săpat în piatră despre care se spune că ar fi un loc de reculegere sau de împlinire a dorințelor, pe care localnicii îl leagă de tot felul de fenomene paranormale.


În anul 1789 pastorul reformat din Făgăraș scria despre mânăstire: "Este tăiată în întregime în piatră de carieră și deci nu are acoperiș. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriașă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării, când slujesc se plimbă cu cărțile după razele soarelui".


“Povestea cu grota e de mult, de când eram noi copii, de mergeam cu vitele pe aici“...- mi-a spus un localnic cu ochii senini ca cerul. “Aşa îi spuneam noi, copiii: grota! Mergeam des pe-acolo, ne-ascundeam, dar ne era şi frică, pentru că existau tot felul de poveşti. Acum au renovat-o, au deschis-o şi e mare diferenţă: au băgat curent şi unde se surpa au mai reparat! Şi s-a făcut şi sus Mănăstire de rugăciune!”.


Bărbatul vorbeşte în şoaptă şi mă obligă să aplec capul ca să aud şi să înţeleg ce spune. “ Nu m-am mai dus de mult acolo şi nici nu mai povestesc. O singura dată, de mult, mă jucam şi am auzit aşa, ca nişte bărbaţi...şi un murmur....parcă era o rugăciune care venea din cer.”


Povestea se încheie brusc şi simplu, la fel cum a început, iar bărbatul dispare pe drumul îngust, de parcă nici nu a existat. Tot el mi-a vorbit și despre bisericile rupestre din zonă, pe care copiii le vedeau pe vremuri ca pe niste grote care ar ascunde secrete nedeslușite încă și la care ajungi după ce lași în urmă un drum şerpuit, şantiere arheologice şi mânăstirea din lemn.


La mânăstire am aflat legenda despre legătura dintre tipia de la Şinca Veche şi triunghiurile de aur ale dacilor. Mi-a spus-o părintele Matei, stareţ al mănăstirii de la Șinca Nouă. “Se ştiu prea putine despre locurile astea. Documentele care pot atesta câte mânăstiri au fost în această zonă nu s-au găsit încă. Unele au fost luate, altele au fost distruse, altele sunt în Austria sau în Ungaria. Există, totuşi, documente care vorbesc despre scindarea localităţii în 1762. Atunci a apărut Şinca Nouă la 10 km de satul vechi - cu 88 de familii. Şi în Şinca Veche au rămas doar patru familii: Bălan, Bârsan, Strâmbu şi Urs. “

Familiile au plecat din satul Şinca în momentul în care li s-a impus să devină greco-catolici.


Istoricii spun că templul este unic în lume. Însă locul este controversat. Unii susțin că ar fi fost folosit ca loc de refugiu și rugăciune de către călugării ardeleni hăituiți de Maria Tereza în anii 1700, pentru a trece la catolicism. Cu toate acestea, în nici una din încăperi nu există vreun semn al crucii.

Zona Şinca a fost cercetată târziu de o echipă a Muzeului Județean de Istorie Brașov, care a săpat ani de zile şi a încercat să pună în valoare a patrimoniului arheologic din zona mănăstirilor rupestre. Ceea ce este clar e că aici s-a găsit locul care servea drept lăcaş de cult, cu altar, cu naos şi celelalte elemente specifice desfăşurării unei slujbe religioase, și despre care se crede că ar fi de pe vremea dacilor. Şi tot aici s-au găsit şi urmele unor locuinţe săpate în piatră.

Desene ciudate pe ziduri și speranța într-o minune


Drumul spre mânăstirea rupestră este o experienţă surprinzătoare. O potecă din piatră, strecurată printre copaci, cu trepte întărite în lemn, cu rigole tradiţionale şi gărdulețe împletite din nuiele de alun. Primul popas l-am făcut în locul despre care mi s-a spus că se numeşte “Valea monoliţilor”. M-am strecurat printre imensele blocuri din piatră, cu suprafețe perfect drepte, a căror poveste spune că erau un soi de acoperişuri pentru chilii exterioare.

Drumul continuă pe lângă izvor şi troiţă. Simbolic, izvorul curge peste cele 24 de trepte. Mănăstirea rupestră, sau Templul Ursitelor, sau Grota, nici nu estebănuită din exterior. Intrarea este, de fapt, o mică gaură în piatră, ce dă într-un culoar săpat în granitul sfărâmicios.



Bârne puternice sprijină plafonul fragil, să nu se prăbuşească. De fapt, încăperile în care mă aflu sunt săpate în interiorul unor imense blocuri de piatră, asemănătoare monoliţilor pe lângă care tocmai am trecut. În interior există și o vatră, al cărei horn s-a păstrat pâna acum. Intru în prima biserică, în continuarea încăperilor prin care tocmai am trecut. Înţeleg geografia locului din explicaţii, rătăcită printre numeroasele intrări şi culoare, care ar fi de fapt catapeteasma cu trei uşi- cu pronaos, naos şi altar. De-aici ajung sub turlă: o spirală, precum cochilia unui melc, săpată din interior spre exterior. Mici adâncituri în perete lasă sentimentul unor spaţii croite pentru sprijinul piciorului celui ce a săpat pâna a deschis spaţiul spre lumină.

În linişte, la fiecare mişcare, nisipul scârţâie sub picioare şi umbre se desenează pe pereţii săpaţi în granit nisipos, alături de alte umbre, cele ale desenelor a căror semnificaţie rămâne un mister.


Alături este cea de-a doua biserică, mai bine conservată, chiar dacă şi aici s-au desprins bucăți din plafonul din piatră. În locul în care ar fi fost altarul nu s-a mai găsit nimic, aşa cum se întâmplă de obicei în locurile vandalizate de căutătorii de comori, așa cum s-a întâmplat și aici. În dreapta, o nişă săpată în piatră, ar fi locul în care se păstrau sfintele daruri. Privirea îmi este atrasă de însemne ciudate săpate în piatră: ying şi yang, sau poate doi peşti şi stema lui David. Tot acolo, în piatră, chipul unui bărbat ce poate ar vrea să întruchipeze imaginea unui dac.


Desenele n-au fost explicate de arheologi în urma săpăturilor şi cercetărilor făcute în zonă. Unii specialiști spun că nu toate desenele de pe pereţi datează din antichitate sau din evul mediu. Cum studii istorice sau epigrafice nu s-au făcut, nu se ştie nici dacă desenele nu s-au făcut în urmă cu 50 de ani, de exemplu. Alți istorici susțin că e vorba un lăcaş de cult din antichitatea dacică, iar că mai târziu acolo s-au fi adăpostit călugări - aşa că poveştile şi legendele se suprapun, în mare măsură, adevărului istoric.


Tocmai aceste povești şi legende îi fac pe oameni să vină la Șinca și să scrie pe mici bilețele speranţele rezolvării bolilor, suferinţelor sau păcatelor lor.


de Simona Șerbănescu- jurnalist Radio România Actualități


75 views0 comments