• Lumea in Stiri

Lupta cu industria tutunului și cu viciile. Un român, premiat de OMS pentru lupta antifumat


Liliana Nicolae

Cornel Radu-Loghin, 54 de ani, trăiește la Bruxelles din 2009. Spune despre el, simplu: „Sunt absolvent al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti şi după 23 de ani de muncă în România, am decis în 2009 să mă mut la Bruxelles pentru a lucra într-o organizaţie non-profit activă în domeniul sănătăţii publice, continuând astfel o activitate voluntară începută în 1994. De fapt, pentru mine, aceasta nu a fost o schimbare, ci un pas logic de a accepta să lucrez într-o organizaţie ce face la nivel european ceea ce eu oricum făceam voluntar în România. Concret, în anul 1994 a inițiat în Romania Mișcarea pentru apărarea drepturilor nefumatorilor "AER PUR Romania", împreună cu doi prieteni, Claudiu Ilisei și Ovidiu Radu. Apoi, în 1997, organiza pentru prima dată într-o țară est-europeană Adunarea Generală a Uniunii Europene a Nefumătorilor.


Acesta a fost doar începutul.


În 2011, a obținut pentru ENSP - Rețeaua Europeană Pentru Prevenirea Fumatului, pentru care lucrează- un important premiu din partea de la Organizația Mondiala a Sănătății: WNTD Award. Acum, după 10 ani, acest premiu îi este acordat personal.




Cornel Radu-Loghin a fost unul dintre inițiatorii Legii Antifumat din România.


L-am întrebat cum a apărut interesul lui pentru un domeniu care, în anii 90, era inexistent în România – lupta împotriva fumatului.


Citeam mult înainte de decembrie 1989 însă informațiile veneau din cărțile de la cele două biblioteci din București la care eram abonat ( Sadoveanu și Slavici) și, desigur, din cărțile disponibile în librării. După “Revoluție” au fost câțiva ani buni pe parcursul cărora citeam cam tot ce se publica în presă. Au fost ani de conectare cu lumea. Așa am descoperit, în anul 1994, un anunț la mica publicitate din ziarul Bursa, trimis spre publicare de o doamna doctor din Olanda, Lisette Stembor. Dânsa vizitase România, văzuse cum se fuma peste tot și caută persoane din România interesate în apărarea drepturilor nefumătorilor, în special în spațiile publice. Mi s-a părut un subiect foarte interesant, nu mi-a plăcut niciodată să fiu “afumat” de cei ce fumau în public și, undeva, în memorie am și acum mirosul greu de fum de tutun impregant în hainele părinților atunci când se întorceau acasă de la muncă. Erau nefumători, însă lucrau în birou cu foarte mulți fumători ce nu se sfiau să fumeze în interior. Am încercat la un moment dat să fumez însă nu mi-a plăcut și acest obicei nociv nu s-a prins de mine.


Au trecut câteva luni după ce am expediat scrisoarea în Olanda, cumva chiar uitasem de acea scrisoare, dar, surpriză, într-o zi friguroasă de iarnă m-am trezit că suna la ușă un domn. I-am deschis și mi-a spus că are adresa mea de la Dr. Stembor din Olanda. Mi-a explicat apoi că și el a răspuns anunțului din ziar și că doamna doctor l-a rugat să mă contacteze, întrucât primise doar două mesaje din România. Acel domn mi-a devenit bun prieten, era la vremea respectivă jurist la o primărie și, stând noi de vorbă, am ajuns la concluzia că trebuie să înființăm o asociație. Așa a luat ființă “Mișcarea pentru apărarea drepturilor nefumatorilor – AER PUR Romania”. Cu doamna dr. Stembor nu m-am întâlnit niciodată. Juristul, Claudiu Ilisei, a plecat de mulți ani din România, am rămas buni prieteni și, în urmă cu câțiva ani, în 2013, l-am invitat la un eveniment despre controlul tutunului pe care l-am organizat în Bruxelles la Parlamentul European.


Cât de greu a fost, însă, ca voluntar, să faceți ceva în domeniul antifumatului?


Tot în acei ani, 1994-1995, am avut șansa să fiu unul dintre primii utilizatori de Internet din România. Pentru cine își mai amintește, la acea vreme “motoarele de căutare” erau Gopher și mai apoi Netscape…. Cu ajutorul lor am găsit organizații și persoane din lume active în domeniul “controlului tutunului”. Așa am descoperit că exista o Uniune Europeana a Nefumatorilor cu sediul în Franța și că, în Statele Unite, domeniul era bine dezvoltat și cu foarte multe organizații active, cea mai importanta fiind American Cancer Society. Le-am scris tuturor și le-am cerut informații și materiale utile în aceasta activitate. Așa am primit, prin poștă, pliante, afișe, broșuri din care m-am inspirat în activitatea din România. Ba chiar președintele acelei Uniuni Europene a Nefumatorilor (UEN), dl. Jean Tostain, a venit personal la București să-mi aducă materiale, să mă cunoască și să mă invite la Adunarea Generala a membrilor UEN, în august 1995 la Stensund în Suedia. Aceea a fost prima mea participare la un eveniment European dedicat controlului tutunului și, tot atunci, organizația noastră din Romania a fost primită ca membru a UEN. A fost prima organizație dintr-o țară Est Europeană. În anul următor, 1996, am fost din nou invitat la Adunarea Generală anuală a UEN, la Edinburg în Scoția. La sfârșitul acelei întâlniri participanții au fost întrebați cine dorește să organizeze Adunarea Generală în anul următor, 1997. Au fost câteva momente de liniște totală. În mintea mea a apărut idea că sigur se gândesc la mine…. mă invitaseră doi ani la rând, îmi rambursaseră costurile de călătorie și cazare… clar că e un apropos… Nici nu știu cum am ridicat mâna și am spus că voi organiza eu, în România. A fost o surpriză totală în sală, m-au întrebat de cel puțin 10 ori dacă sunt sigur că pot face asta…. I-am asigurat că pot, cu toate că la acel moment nu știam cum. Nu aveam nimic, doar doi prieteni, Claudiu, juristul și Ovidiu, preot - și un an la dispoziție să găsesc soluții. Întors din Scoția i-am anunțat pe Claudiu și Ovidiu la ce m-am (ne-am) înhămat și i-am rugat să mă ajute.



Împreună cu Claudiu Ilisei


La începutul anului 1997 am început să căutăm sponsori și, cu mintea noastră de atunci, ne-am gândit că sigur băncile au bani să sponsorizeze evenimente internaționale. Așa am ajus la o mare bancă ce avea sediul la “coada calului” la Universitate, și am început să îi explicăm unei doamne director ce problemă și ce planuri de organizare avem. A ascultat și la sfârșit ne-a spus “Dacă nu aveați ce mânca, v-aș fi putut sponsoriza. Dar pentru conferința asta despre fumat, în nici un caz…”

Am ajuns apoi cu Ovidiu, preotul, la o fabrica de … ciorapi, Apollo, tot din București. Acolo, un domn director amabil ne-a spus că bani nu ne poate da, însă, ne poate dona ciorapi. Ne-a dat vreo doi saci cu ciorapi care, bineînțeles, nu aveam cum să îi vindem, ci i-am donat, la rândul nostru, unor familii nevoiașe. Nu prea mai știam pe la ce uși să mai batem și, într-o dimineață, eram cu Ovidiu în București, undeva lângă Academia de Studii Economice. Am observat că pe trotuarul de vis-a vis era un domn ce stătea pe loc și aștepta. M-am uitat cu atenție și i-am spus lui Ovidiu: Uite, domnul de peste drum e Simirad, primarul Iasiului. Merg la dânsul să îl întreb dacă ne poate ajuta să organizam conferința. Ovidiu s-a uitat chiorâș la mine și mi-a zis că nu are cum fie primarul Iasiului, ce să caute așa, aiurea pe stradă în București, că sigur nu e dânsul și să ne vedem de treabă. L-am lăsat pe Ovidiu, am traversat și l-am abordat direct de domnul respectiv cu “Bună dimineața domnule Primar!” Răspunsul a venit imediat “Di undi mă cunoști tu pi mini?” I-am spus că toată lumea îl cunoaște, că nu ne-am întâlnit niciodată, că îl stiu de la televizor și că am nevoie să mă ajute să organizez o conferință internațională la Iași. A stat un pic pe gânduri și apoi mi-a spus “Vino luni la mine în birou la Primărie”. Pe când îi mulțumeam, a venit mașina pe care o aștepta acolo, pe trotuar, și a plecat. Desigur, lunea următoare, la prima oră, eram la Iași, la Primărie. Am avut o discuție lungă cu dânsul, i-am explicat toată povestea și, la sfârșit, mi-a spus că bani nu ne poate da, însă dacă ne ajută, ne poate da Palatul Culturii, gratis, să organizăm evenimentul acolo. Am mulțumit și am plecat repede să nu se răzgândească. Jumătate din problemă era rezolvată: aveam locație pentru Conferință! Mai era problema cazării, și voiam să le ofer participanților aceleași condiții de care beneficiasem și eu când am fost invitat, adică cazare și masa gratuit. Unde am fi putut găsi cazare în Iași? Ovidiu, fiind preot, a spus să încercam la Mitropolie, știind că ei au o casă de oaspeți / hotel. Zis și făcut, am mers, am discutat și am rezolvat! Nu doar pentru cazare, ci am obținut și autocarul mitropoliei să organizam un tur al mănăstirilor din nordul Moldovei. A fost un eveniment de succes, toți participanții au rămas surprinși de modul în care am reușit organizarea în România și, ani la rând și-au amintit cu placere de Conferința de la Iași, mai ales că, la sfârșitul zilelor de conferință, domnul primar Simirad a organizat o seară de dansuri populare în sediul Primăriei, Palatul Roznovanu.


Astăzi UEN nu mai există, iar domnul Jean Tostain a decedat în anul 2019.


De la organizarea unei conferințe antifumat în România, până a lucra efectiv în domeniu ... ce a urmat?


Pe lângă toată “istoria “ cu organizarea Adunării Generale a UEN în iulie, la Iași, anul 1997 a reprezentat un moment de cotitură în activitatea mea în domeniul controlului tutunului. În primăvara acelui an o delegație a Organizației Mondiale a Sănătății a vizitat Romania și cum aflaseră de mine și de AER PUR, au ținut mortis să mă întâlnească și să înțeleagă cum încercăm noi, fără resurse, să promovăm un mediu fără fum de tutun. După această vizită, am fost contactat de un jurnalist de la USA TODAY care apoi, la începutul lunii august 1997, a publicat o “Cover Story” despre activitatea noastră din România.




Imediat după apariția acestui articol am primit un apel telefonic din Statele Unite de la Center for Diseases Control cu solicitarea să particip la Conferința Mondială Tutun sau Sănătate ce era programată peste câteva zile la …. Beijing. Mi-au spus să îmi iau bilet și că îmi va fi rambursat și să merg la Ambasada Chinei din București pentru viză. Cei de la Ambasadă, aveau deja primită prin fax invitația pentru mine. Așa, peste noapte, am aflat că trebuie să merg în China. Am împrumutat bani, am cumpărat bilet și am mers la Ambasada Chinei după viză. La acea Conferință Mondială l-am cunoscut pe Dl. Profesor Florin Mihălțan, medic pneumolog, și de atunci, din august 1997 colaborăm constant.


Cam așa a fost la început…. Au urmat multe acțiuni și evenimente, atât în România, cât și la nivel internațional. În anul 2000 am obținut un prim grant de la American Cancer Society cu ajutorul căruia am instruit un grup de medici pneumologi din România în domeniul prevenirii și tratamentului tabagismului și, cu ajutorul profesorului Mihalțan, am publicat o primă carte, “Ce nu știe fumătorul român”.



Dar, erați, în continuare, voluntar în activitatea acesta?


Până în anul 2009 am activat strict voluntar în acest domeniu, având în paralel un loc de munca în România, în domeniul IT.

Cât de dificil este să militezi într-o țară ca România pentru drepturile nefumătorilor? De unde vine ajutorul? Și de unde vin piedicile?


Din 2000 și până în prezent am adus mai multe granturi în România și nu am beneficiat niciodată de susținerea financiară a statului român în activitatea mea. România este încă codașă în ceea ce privește activitățile de prevenire și combatere a consumului de tutun. Politicienii și instituțiile din România mai au mult de lucru în primul rând la tot ceea ce înseamnă relațiile cu industria tutunului și prioritizarea sănătății cetățenilor în fața intereselor comerciale ale acestei industrii. Când acest lucru va fi înțeles și aplicat atunci situația din Romania se va îmbunătăți major.


Cum ați ajuns să lucrați la Bruxelles?


În anul 2008 am aplicat pentru un post, am fost acceptat, iar la începutul anului 2009 m-am mutat la Bruxelles și am început să lucrez pentru ENSP – European Network for Smoking and Tobacco Prevention, organizație pentru care îmi desfășor activitatea și astăzi.


Activitățile de control al tutunului sunt diverse și complexe fiind incluse în singurul tratat international în domeniul sănătății publice, Convenția Cadru pentru Controlul Tutunului tratat ratificat și de România, prin Legea 332 din 15 noiembrie 2005.


Este un domeniu în care, dacă te implici, nu te plictisești niciodată, știi că mereu există acolo, de partea celalaltă a baricadei, o industrie puternică, cu foarte mulți bani, dar mai știi că 70% din cei ce cad pradă acestui viciu doresc să se lase de fumat și deci ai toate motivele să mergi înainte și să îi ajuți prin toate mijloacele posibile.



Unul dintre aceste mijloace este legislația.


Sunt puține țările în care politicienii au ajuns la un nivel suficient de înalt de înțelegere și/sau de acceptare a raportului dintre banii proveniți din taxele pe tutun ce alimentează bugetele naționale ( sau personale, în cazul celor corupți) și gradul de sănătate al cetățenilor pe care îi reprezintă prin funcțiile care le au. Argumentele industriei tutunului cum că ar fi “mari contribuabili” la bugetele naționale este total fals din cel puțin doua motive:


1 – Acei bani nu vin de la industrie, ci de la cetățenii ce consumă produse din tutun. Dacă nu ar consuma acele produse, banii nu ar mai fi “arși” sau “aburiți”, ci folosiți în scopuri mai sănătoase, mai bune, cum ar fi o alimentație mai sănătoasă, educație, cultură. Taxele ar fi, desigur, colectate de stat și în această situație.


2 – Când se declară “mari contribuabili”, cei din industria tutunului “uită” să menționeze povara provocată în sistemele de sănătate de produsele pe care le comercializează. Tratarea bolilor provocate de tutun ( cancer, boli cardiovasculare, pulmonare, etc) implică costuri foarte mari pentru sistemele sanitare.


Așadar politicienii ar trebui să gândescă și să analizeze toate aceste aspecte și să adopte reglementari corespunzătoare pentru controlul tutunului.


Din păcate, în România, acest lucru nu se prea întâmplă iar majoritatea prevederilor legale în vigoare au fost adoptate, cu greu, datorita obligațiilor pe care le are România la nivel internațional ( Convenția Cadru pentru Controlul Tutunului) sau european ( Directivele europene privind produsele din tutun, taxarea și regulile de reclamă pentru acestea).


Din perspectiva mea, cea a societății civile, mereu e nevoie de multă muncă de educare și convingere a politicienilor și a celorlalți decidenti asupra acestor aspecte.


S-a văzut acest lucru și în România, de-a lungul anilor, în 2002 când s-a adoptat Legea 349, apoi în 2008-2009 când acea lege a fost amendată și s-au introdus pictogramele pe pachetele de tutun și, ultima dată, în anul 2015, când a fost interzis fumatul în locurile publice.


Este încă mult de muncă, piața este în prezent invadată de noi produse promovate de industrie ca fiind “sigure”, comparativ cu produsele tradiționale din tutun. Este doar o strategie de marketing, industria știe că pierde consumatorii tradiționali de tutun și încearcă cu disperare să își păstreze piața și profitul. Prin orice mijloace.


Este doar o chestiune de timp (efectele consumului nu se văd imediat) până când se va demonstra clar și fară echivoc că nu există produs din tutun sigur pentru sănătate.