• Lumea in Stiri

Miracolul faptului că există poezie



Suntem în luna decembrie, e 8 dimineața, încă întuneric afară. O zi de vineri – mult așteptatul sfârșit de săptămână și, colac peste pupăză, mai vine și vacanța de Crăciun. Mai au elevii mei chef de școală astăzi?


Deschid laptopul și încep rutina de fiecare zi: pregătirea manualelor, verificarea conexiunii la internet, deschiderea fișei de prezență, accesarea platformei Google Classroom.


Clasele mele virtuale stau frumos așezate la rând: Română 5C, Română/Latină 7A, Română/Latină 7C și tot așa.


Ne cunoaștem de doar câteva luni și mă gândesc că nici măcar nu îi cunosc fizic pe toți (mulți dintre ei nu își pornesc camerele, iar la școală i-am văzut puțin, prin toamnă, când toate fețele erau oricum acoperite de măști). Nu știu încă nici numele tuturor – sunt foarte mulți, iar eu predau la două școli –, uneori îi încurc. Știu însă că nicio clasă nu seamănă cu cealaltă. Sunt foarte diferite, iar eu depun un efort constant de adaptare la fiecare în parte. Am început să am cu fiecare clasă glume proprii (inside jokes), știu cine sunt glumeții din fiecare clasă, știu cine sunt cei mereu atenți (au camerele aprinse și mânuța virtuală ridicată tot timpul), știu care sunt cei veșnic plecați la baie, cei cărora veșnic nu le merge microfonul, îi știu pe cei timizi și pe cei vorbăreți.


Îi știu acum după voce, înainte de orice altceva. Vocile lor, care îmi răsună în căști zi de zi: ,,Doamna, doamna, doamna!” – de am ajuns să le aud și în somn. Aprind camera și îmi iau cea mai zâmbăreață și luminoasă față din lume.


Am oră de română la a VII-a și mă gândesc cu o strângere de inimă că am de predat genul liric, iar textul din manual este Lacul, de Mihai Eminescu. Anticipez valul de lamentări care va urma în clipa în care voi anunța titlul lecției: ,,Nuuuu, nu poezie, doamna, vă rugăăăăm!”. Mă simt aproape ca doctorul care-i amenință cu injecția. Ați încercat vreodată să puneți un copil de 13 ani să-și dea cu părerea despre sentimentul de iubire exprimat într-o poezie eminesciană? Și asta la 8 dimineața, într-o zi de vineri? Ei bine, rezultatul este undeva între tragic și comic. Încerc să am o atitudine relaxată (apropo de asta, un elev mi-a zis la un moment dat ,,Doamna, dar ce chill sunteți!”), să îi încurajez, să îi implic în dezbateri (raportul dintre fericire și suferință, unde ar plasa ei sentimentul de iubire?), discutăm despre senzația de visare, despre visul cu ochii deschiși, îi întreb dacă trăiesc și ei astfel de senzații și se activează. Copiilor le place să povestească. Dintr-o dată, toată lumea vrea să spună la ce visează cu ochii deschiși. Avem în manual o poză cu pictura lui Klimt, Sărutul, și ne oprim o bună bucată de timp asupra lui. Discutăm, ne dăm cu părerea, mai și râdem, redevenim serioși, filozofăm. Mă interesează în principal să văd cum privesc ei poezia și cum se exprimă în legătură cu diverse emoții sau sentimente.


Ne ocupăm și de lucrurile mai tehnice, definiții și clasificări (programa ne obligă). Am grijă să le spun însă că poezia, și literatura, în general, se află dincolo de definiții. Atunci când vedem în manual împărțirea clară între genul liric și genul epic și fraze precum ,,Modurile de expunere în poezie sunt monologul liric și descrierea”, le explic elevilor mei că lucrurile sunt de fapt mai complexe, iar împărțirea pe categorii din manualele lor încearcă doar să simplifice lucrurile pentru ei. Ceea ce nu e grav, atâta vreme cât ei păstrează în minte faptul că lucrurile nu sunt chiar atât de fixe, pentru că există și poezie narativă, există și prozo-poeme, există și poezie cu personaje. Totodată, le spun și că poezia nu este numai despre lucruri înălțătoare, că poate fi găsită și în cotidian, în cele mai banale lucruri.


Pentru că am senzația că elevii mei privesc poezia ca pe un lucru mort, din alte timpuri, simt nevoia să adaug: ,,Știți că se scrie poezie și astăzi, nu? Adică lunar apar volume de poezie, sunt poeți tineri sau mai puțin tineri care scriu și publică poezie, contemporani cu voi, unii dintre ei locuiesc chiar aici, în orașul vostru. Dacă intrați în librării și vă duceți la secțiunea de poezie, le veți găsi cărțile.”


Vorbim despre Eminescu și încercăm să evităm absolutismele. Le spun că Eminescu e un poet important, nu geniul poeziei românești, nu emblema, nu chintesența spiritului românesc. Le spun că este important pentru că a reformat limbajul poetic, le spun că până la el a existat poezia pașoptistă, cu tematică istorică și națională, și că Eminescu a trecut dincolo de ea, că eram rămași în urmă și Eminescu ne-a adus puțin mai aproape de literatura din Europa. De asta îl întâlnesc pe Eminescu prin toate manualele și de asta e nedrept să-l eticheteze pe Eminescu ca fiind un poet depășit și atât, cam tot pe cât este de exagerat să-l declare steaua națiunii. Unora le place poezia Lacul, alții consideră că nu este genul lor de poezie. Le spun că este perfect normal. O poezie nu trebuie să placă tuturor. E cea dintâi libertate pe care și-o ia poezia: nu trebuie să fiu pe placul tuturor. Și este o libertate minunată aceasta. La finalul lecției, le citesc cele câteva pagini pe care Cărtărescu le scrie despre Eminescu în Creionul de tâmplărie. Foarte frumoase aceste pagini. Mi se pare că ele reușesc să îl umanizeze pe Eminescu în fața elevilor mei – lucru care reprezintă pentru mine victoria zilei.


Nu a fost singura victorie. Săptămâna următoare a urmat Poveste sentimentalăNichita Stănescu. Text auxiliar, dar nu aveam cum să îl ratez, abia așteptam să le fac elevilor mei cunoștință cu Nichita. Am parte de o surpriză frumoasă: poezia le place, le place și ce le povestesc despre Nichita, pe care îl găsesc a fi un tip foarte simpatic. Cum suntem mai tehnologizați ca oricând, dăm share screen unui interviu cu Nichita, din arhiva TVR. E toamnă și poetul se plimbă printre frunzele aurii, cu fularul la gât și cu mâinile în buzunar. Atmosferă poetică, dar vocea lui parcă îi izbește pe copii: iată, poeții din manualele noastre chiar au fost oameni în carne și oase! În urma interviului, aleg să dezbat cu elevii două teme: prima se leagă de modul în care sensibilitatea oamenilor se schimba de la o epocă la alta – sensibilitatea cititorilor și a scriitorilor de astăzi este diferită de cea din secolul al XIX-lea, de exemplu (pornim de la replica lui Nichita: ,,Fiecare epocă își selecționează tipul ei de talent convenabil prezentului ei afectiv.”). A doua temă pe care o supunem dezbaterii este cea a poeziei ca fenomen prezent în toate. (ce spune Nichita: ,,Eu nu prea cred ca există poeți, cred că există poezie. Poezia este un fenomen care există în absolut toți oamenii, în diferite nuanțe, mai puternice, mai slabe. Poetul ajută la nașterea poeziei din om. E ca o moașă care ajută femeia să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii mi se pare o foarte mare eroare. Miracolul nașterii este fundamental, adică miracolul faptului că exista poezie este fundamental.”). Copiii au fost de acord că poezia nu se află numai în cărți, ci peste tot în jurul nostru, dacă știm cum să privim. Pentru că ne-am pus cu toții de acord că într-adevăr așa este, poezia este de găsit și în lucrurile cele mai banale, tema pe care au primit-o în acea zi a fost următoarea: ,,Scrieți o poezie despre drumul până la Mega Image.” Foarte tare s-au amuzat copiii de această idee haioasă și și mai tare ne-am amuzat cu toții atunci când, data următoare, și-au citit creațiile.



O altă temă pe care au primit-o a fost să citească mai multe poezii scrise de Nichita Stănescu și să selecteze una preferată, pe care să o citească apoi în clasă (clasa virtuală, bineînțeles), motivând alegerea. Un șiretlic al meu, care se bazează pe ideea că, astfel, copiii vor citi mai multe poezii, sau măcar își vor arunca un ochi peste ele, până să o aleagă pe cea preferată. În mod surprinzător, a funcționat și fiecare a fost dornic să își prezinte alegerea în fața celorlalți.


Profit de orice ocazie pentru a-mi apropia elevii de poezie, convinsă că, poate, măcar pentru unii dinte ei, poezia va deveni, mai târziu în viață, dacă nu acum, o modalitate de a privi mai atent spre lume și spre ei înșiși. S-ar putea să fiu eu naivă, dar cred încă în faptul că sensibilitatea este tot ce ne mai rămâne în vremurile în care orice altceva o ia razna. Nu cred ca poți trăi frumos cu o sensibilitate pierdută, uitată, neglijată. E naiv să cred că le pot insufla elevilor mei credința că poezia – ca cea mai profundă formă de manifestare a sensibilității noastre – te poate aduce mai aproape de o viață trăită frumos?


Mi-am adunat volumele de poezie contemporană de prin bibliotecă. Dan Sociu, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Teodor Dună, Svetlana Cârstean, Teodora Coman. Le-am prezentat în fața camerei. ,,Uitați ce copertă interesantă, uitați, așa arată Teodor Dună, iar aici, în poză, este Svetlana Cârstean. Să știți și voi cum arată poeții contemporani vouă”.


I-am lăsat să aleagă ordinea volumelor din care să le citesc câteva poeme. Toți au vrut prima data cartea albastră, mare, cu desen interesant. Ok, Dan Sociu să fie. Le-am ales o poezie mai tristă și una mai veselă. Foarte tare i-a mirat cât de diferit sună față de poezia cu care erau ei învățați. Le-a plăcut. Le-au plăcut și ceilalți poeți și au observat cât de directă este poezia contemporană și cât de aproape este de realitatea lor. Au observat diferența în raport cu poeziile lui Eminescu și le-am reamintit că este vorba despre aceeași diferență de context afectiv, de la o epocă la alta, despre care discutaserăm în urma interviului cu Nichita. Acesta este tipul de sensibilitate al lumii de astăzi – nu este mai bun sau mai rău decât cel de secolul XIX. Este pur și simplu altfel. Ce a rămas neschimbat însă este miracolul faptului că există poezie.


Nu știu cât am reușit să îmi apropii până acum elevii de poezie, să îi fac să înțeleagă imaginea mai largă, de ansamblu, dincolo de ,,liniuțele” pe care, conform programei, le au de învățat la genul liric (- prezența eului liric prin mărci lexico-gramaticale; - prezența figurilor de stil și a imaginilor artistice; - prezența elementelor de prozodie etc.). Am simțit totuși că am reușit măcar puțin, atunci când, la sfârșitul unei ore de gramatică terminate cu 10 minute mai devreme, copiii mi-au sugerat nu să le dau drumul mai repede, ci, surpriză!, ,,să citim poezii”. Am crezut că voiau să continue cu poeziile lui Nichita Stănescu,așa că i-am întrebat: ,,Tot Nichita vreți?”. Mi-au zis: ,,Nu, din cărțile dumneavoastă.” Voiau să le citesc poezie contemporană.


Semestrul al II-lea a început recent și ne-a dat mari bătăi de cap cu gramatica, însă nu am uitat de poezie. În cadrul unei fișe de lucru despre substantiv, am dat peste o poezie a lui Mircea Ivănescu. A urmat același tip de temă: de citit poezii de Ivănescu și de selectat o poezie preferată. Nu am putut să trec mai departe fără să le citesc și un frumos interviu în care Radu Vancu vorbea despre prietenia cu Mircea Ivănescu. Un subiect minunat de discutat: prieteniile literare.


Ne-a apărut în cale și Ana Blandiana printre fișele noastre de lucru. Din nou ne-am oprit, ca să creăm poezii cu interogații retorice, după modelul poemului Întrebări. Dacă sunteți curioși ce întrebări au elevii de clasa a VII-a, veți fi surpinși să aflați. Dau un exemplu, cel care m-a izbit cel mai tare:


De ce nu răsare soarele

noaptea, lângă stele?

De ce pămantul nu sta

în fiecare moment

pe loc?

Dacă timpul s-ar opri în loc

cine l-ar porni

la loc?

De ce oamenii se îmbolnăvesc

și sunt sfâșiați de durere cateodată?

De ce nu trăim veșnic, împreună,

cu toții?

Mii de întrebări îmi pun zilinc,

nimeni nu răspunde,

doar câteodată unii, îndoielnic.

(Antonia, clasa a VII-a)


Uneori, dau în manual peste strofe din poemele Simonei Popescu. Zâmbesc mereu. Nu doar pentru că Simona Popescu este una dintre poetele mele preferate, ci și în amintirea faptului că este, pentru mine, profesorul-mentor. Marele noroc atunci când faci Facultatea de Litere este că ajungi să îi ai drept profesori pe unii dintre scriitorii tăi preferați. O stiam pe Simona Popescu ca scriitoare încă din clasa a IX-a, când în cadrul unui târg de carte imaginar, pe care l-am pus în scenă la sugestia minunatului nostru profesor de limba română, domnul Florin Ioniță, am prezentat romanul Exuvii – roman care mi-a marcat adolescența și care rămane pentru mine cartea în care continui să trăiesc și astăzi. Cred că fiecare dintre noi avem cărți din care ne facem o lume proprie, un spațiu care să ne conțină pentru tot restul vieții. Ei bine, pentru mine acest spatiu este cartea Exuvii, a Simonei Popescu.


În facultate însă, am descoperit-o pe Simona Popescu și în calitate de pedagog, un pedagog care m-a învățat mai mult decât orice curs de pedagogie la care am participat în facultate. Simona Popescu este un tip de profesor cum nu s-a mai văzut: se creează în jurul ei o atmosfera bizară, la limita dintre realitate și vis. Simona Popescu respiră poezie și o vede în absolut orice, este tot timpul distrasă: de obiecte din jur, de cuvinte, de lumina de-afară, de un student sau de un altul. Totul în jurul Simonei Popescu este imaginație și joc. Țin minte că ne-a zis la un moment dat că atunci când vom fi profesori să le dăm elevilor noștri cele mai neobișnuite teme. Să nu le dăm, adică, teme plicticoase, ci să îi punem să scrie, de pildă, un text despre… un bec. Multe dintre temele de literatură pe care le dau astăzi elevilor mei se nasc din acest sfat, pe care nu l-am uitat. Când a aflat că mă pregătesc pentru primul an în învățământ, Simona Popescu mi-a spus așa: ,,Să-i ajuți pe elevii tăi să ajungă la literatură!”. Nu am uitat nici acest sfat. Nu îmi propun cu încrâncenare nimic. Elevii, se știe, nu reacționează bine la încrâncenările profesorilor. Iar eu oricum sunt genul de profesor chill, după cum m-a descris unul dintre elevii mei (bănuiesc că am preluat ceva din aura pedagogică a Simonei Popescu). Nu vreau ca literatura să fie un lucru imperativ pentru elevii mei. Nu vreau să fie o corvoadă. Nu vreau că elevii mei să aibă senzația că literatura constă în demonstrații șablonate de gen liric și epic. Da, la Evaluarea Națională trebuie să respecte șablonul. La Bac, trebuie să respecte șablonul. Le-am explicat de ce. Însă literatura merge dincolo de programa de examen. Poezia nu poate fi citită pentru că trebuie.


Îmi doresc ca, atunci când vor trece de toate examenele acestea care îi constrâng, elevii mei, deveniți adulți, să caute în continuare poezia, în cărți și în viață, să o caute așa cum cauți un lucru de care ai nevoie pentru a fi bine. Mi-ar plăcea să știe că își pot face oricând din romane și din poeme spații protectoare, lumi care să îi conțină, astfel încât să nu se simtă niciodată pierduți.


Până una-alta, luni mă întâlnesc din nou în online cu elevii mei și cel mai probabil vom sărbători ziua poeziei citind poeme, așa cum am mai făcut-o și în alte zile, vorbind despre scriitori și jucându-ne de-a poeții, scriind despre cine știe ce lucruri năstrușnice. Și, mai ales, încercând să privim poezia nu ca pe un punct din programa școlară, ci ca pe ceea ce este de fapt: un miracol.


Iulia Trăncuță este profesor de Limba și Literatura Română la Școala Gimnaziala ,,Nicolae Labiș" și Școala Gimnazială Nr. 28, Bucuresti