• Lumea in Stiri

Periprava, colonia dintre ape


Liliana Nicolae

Pușcăria politică de la Periprava este numită - de cei care au trecut pe acolo – “Lagărul morții”. Sau ” Gulagul românesc”.


La 1 iulie 1957, printr-un ordin al MAI a fost înființată colonia de muncă de la Periprava, o închisoare de sine stătătoare. Până atunci, acolo veneau deținuții de drept comun de la închisoarea de la Chilia. Era un punct de lucru, unde se tăia stuf, care lua apoi calea Germaniei Occidentale.


Inițial, închisoarea a fost pentru deținuți de drept comun. Din 1959, însă, vreme de 6 ani, până în 1964, a fost una dintre cele mai dure pușcării politice din perioada comunistă. Au trecut pe acolo mii de deținuți. Unii nu s-au mai întors niciodată.


La început, deținuții erau ținuți în corturi. Primele barăci s-au construit în 1958-1959. Erau din paiantă, fără fundație, și acoperite cu stuf. Fiecare baracă era împărțită în două dormitoare. Iar într-un dormitor erau între 50 și 70 de paturi. Pe jos, în loc de duşumea sau ciment, era nisip. Curăţenia în cameră consta în greblarea nisipului pentru a-i da un aspect mai frumos, dar era şi un prilej de a ridica mult praf în aer“ – își amintește unul dintre supraviețuitori condițiile de la vestita pușcărie.


Și astăzi, în unele case din Periprava, pe jos este nisip. Nisipul acoperă și drumurile din sat, și mormintele din cimitir.


Din vechea închisoare (desființată în 1974) au rămas niște ruine și un dig, care a fost construit de deținuți.




Satul de azi – tot ca o colonie



Periprava este cel mai izolat sat al Deltei.


Poți să te aventurezi într-acolo pe apă. Dacă alegi să călătorești cu Pasagerul, de la Tulcea faci 5-6 ore. Mai e și Catamaranul, ceva mai rapid, dar și mai scump.


Satul s-a înființat odată cu pușcăria, sau mai bine zis, în jurul ei.


Astăzi nu sunt mai mult de 100 de case, iar de trăit, trăiesc aici 300 de oameni. 90 la sută dintre ei – ucrainieni.


În glumă, li se spune țapi sau, mai nou, elani, din cauza bărbii pe care o poartă mulți dintre barbații satului, majoritatea pescari. Satul nu are dispensar. Nici brutărie.


Majoritatea caselor sunt tradiționale, văruite în alb și albastru, și acoperite cu stuf. Iar în fața caselor vezi câte o barcă. La marginea satului găsești ceea ce a mai rămas din fosta pușcărie. Adică niște ruine întinse pe aproape 60 de hectare, înconjurate de un dig construit chiar de puscăriași.



Kilometri întregi au fost făcuți doar cu lopata și găleata, nici roabă nu aveau” - ne povestește un localnic, deși, în sat, cei care au lucrat la fosta închisoare se feresc să vorbească despre cum era atunci.


Ghidul nostru ne plimbă cu mașina printre clădirile pe jumătate sau de tot dărâmate.


Ici colo – utilaje, o semănătoare sau un tractor ruginite și dezmembrate.

Fier vechi. “Totul era aici, la colonie, ca într-un mic oraș înconjurat de apă. Ca o insulă. Aveau și dispensar, și moară, club, biserică, atelier de strungărie sau tâmplărie, ferme... Ofițerii veniseră și locuiau aici cu familiile. Exista și o școală la care învățau copiii ofițerilor, dar și ai deținuților. Acum vreo 15 ani toate clădirile erau în picioare. Dar s-a distrus și s-a furat mult. Animalele care erau aici au dispărut, pur și simplu.”


Circula, însă, ca o întâmplare anecdotică, o poveste despre existența unui proces verbal prin care se justifica formal dispariția a 400 de vaci. În document se menționa: “au trecut Dunărea la ruși!”


Pentru toți morții din colonie, unii îngropați de vii – o singură cruce în cimitir


Fosta pușcărie politică e vestită pentru condițiile grele de detenție și pentru munca silnică de acolo. Mulți deținuți politici au murit la tăiat de stuf, săpat canale sau construit diguri. Sătenii spun că unii dintre deținuți ar fi fost îngropați chiar în digurile pe care le construiau.


Sunt atâtea legende despre închisoarea asta, că nimeni nu mai știe care sunt adevărate și care nu“ – îmi povestește un localnic.



Unii vorbesc de tot felul de atrocități. Dar vorbesc greu, să știți! Că … majoritatea oamenilor care vin în sat întreabă în stânga și-n dreapta de închisoarea asta, dar nimeni nu spune prea multe. Eu știu de la oamenii mai bătrâni că au fost oameni îngropați în acel dig. Cum murea, îl și îngropa acolo, nu-l mai ducea nicăieri. “


De cealaltă parte a satului, tot la margine, am descoperit cimitirul, plin de cruci.

Crucile lipovenilor sunt aparte. Au axul principal, pe vertical și cealaltă scândură este pusă oblic. Iar mormintele sunt acoperite cu nisip (de unde pamint la marginea Deltei?). Iar în nisip poti găsi cu ușurință urme de scoici sau chiar scoici întregi.


Cimitirul mi-l arată Vasile, clopotarul satului, unul dintre puținii tineri din sat, și-mi explică: “Pe partea stângă sunt înmormântați cei de la pușcărie. Toți – Dumnezeu știe câți or fi! – au o singură cruce, mare și albă, pe care nu scrie nimic. În partea dreaptă, sunt ceilalți … bunicii noștri. Mie-mi povestea un bătrân că atunci când îi aducea la cimitir pe ăia de la pușcărie, uneori nu erau morți-morți. Și-i ducea noaptea, și-i îngropa de vii. Atunci, se auzeau țipete îngrozitoare! Nici nu se știe dacă au avut vreodată morminte, sau au fost puși toți, la grămadă, că aici oricum bate vântul și spulberă nisipul!



Foștii gardieni de la Periprava nu sunt greu de găsit în sat. Toată lumea îi știe!


Însă, oamenii nu vor să vorbească despre acele vremuri. Câte un cap de bătrân suspicios se ițește după poartă, dar când aude despre ce vrem să vorbim, dispare, așa cum a apărut. Unul dintre ei ne spune, însă, că a lucrat la închisoare.


Era foarte bine pe vremea aia! Bine…pentru noi, ăștia care lucram acolo! Oricum, era mai bine decât acum. Aveam salariul 3.000 și ceva, cum erau banii atunci. În plus, primeam prime des. Ne dădeau lapte, oi, vaci…“


Pușcărie-Pișcicolă-Pensiune



Pe de altă parte, la Periprava au murit peste 100 de oameni.


Se spunea că era locul de unde nu aveai cum să evadezi, pentru că n-aveai unde să te duci: de jur împrejur - numai apă. Cu toate acestea, în ciuda vigilenței sporite, între 1957 și 1964, de la Periprava au evadat 11 deținuți.


Potrivit datelor IICCMER, doi dintre ei au fost împușcați mortal.


Colonia de muncă de la Periprava a fost desființată în 1974.


După un timp, acolo s-a înființat o Piscicolă. Apoi, după Revoluție, locul a fost abandonat.


Clădirile fostei închisori au fost cumpărate de un francez. Sylvani Remetter, fost director al unei firme care făcea mobilă, a venit în Deltă în 1996, când a făcut un fotoreportaj. S-a hotărât atunci, la aproape 50 de ani, să-și schimbe viața. S-a îndrăgostit de Deltă, apoi si de o fată din sat, cu care s-a însurat, și a rămas aici. Pe locul fostului lagăr, a construit o pensiune .


Unde era comandamenul închisorii a fost ridicată deja o pensiune cu 16 camere.


E un loc unde se aude doar vântul, foșnind frunzele salciilor.


În rest – pustiu, liniște, toropeală.



Liliana Nicolae este jurnalist Europa FM

177 views0 comments