• Lumea in Stiri

Pianistă, profesoară și scriitoare, un copil–minune care a trăit 104 ani

- 30 de ani de la moarte -


Fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, Cella Delavrancea, a fost scriitoare, ca și tatăl ei, dar și pianistă, absolventă a Conservatoarelor din Paris și București.


A susținut numeroase concerte, atât în țară, cât și în străinătate, și a fost profesoară de pian la Liceul de Muzică din București (1950-1954), apoi și la Conservatorul din București.


A debutat literar în 1929, în publicația „Bilete de papagal” și a fost membră a cenaclului literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu.


A fost autoare de nuvele, cronici muzicale, dramatice și plastice, memorii, a scris un roman („O vară ciudată”, 1975).


A fost măritată cu bancherul Aristide Blanche, de care a divorțat, și apoi cu diplomatul Filip Lahovary.


A fost implicată în relații amoroase cu Ion Luca Caragiale, Constantin Brâncuși, filozoful Nicolae Ionescu.


Cella Delavrancea a fost singurul artist român care a participat la serbarea propriului centenar, dar nu este acesta lucrul care o face celebră.



Copil minune, care la vârsta de numai opt ani, vorbea fluent franceză şi germana, a urmat cursurile de pian la Conservatorul din Paris, iar la vârsta de 14 ani i-a cântat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit din comun al tinerei pianiste.

Născută la sfârşit de secol XIX, pe 15 decembrie 1887, apropiată a familiei Caragiale şi crescută într-un cadru elitist, cultural, a beneficiat de o educaţie aleasă, după cum singură declara: „am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă şi muzică”.


A avut trei surori: Margareta (Bebs) – licenţiată în litere şi filozofie, profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu; Niculina (Pica) – pictoriţă, căsătorită cu doctorul Raul Dona şi Henrieta (Riri), arhitectă , căsătorită în 1918 cu ofiţerul francez Emile Gibory.


Tatăl o numea „copilul meu ideal” de pe când avea vârsta de 15 ani şi dorea ca ea să fie scriitoare. Încă din copilărie, Cella Delavrancea citea teatru de Shakespeare, Tolstoi, Daudet etc. „Până la vârsta de 13-14 ani tatăl meu îmi spunea băiatul deoarece tata îşi dorise un băiat şi a avut parte numai de fete…” (fragment din interviul acordat „Tribunei României” în 15 decembrie 1977). Cella Delavrancea, „Aghiuță” și feblețea lui I.L. Caragaiale În anul 1909, Ion Luca Caragiale scria despre ea: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.” Cu dramaturgul I.L. Caragiale a avut o relaţie specială, pe care o evoca în memoriile sale: <<L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise „Aghiuţă”. M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: „Încă o dată…”. Apoi iar: „Încă o dată”. Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: „Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi p-a stângă. Aia e cea deşteaptă.” Mă sfătuia: „Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantică”. Mai târziu, când zăceam de o groaznică scarlatină, Caragiale venea zilnic la fereastra odăii mele şi plângea cu lacrimi mari. Din ziua în care el a murit, eu n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann.>> A cântat împreună cu George Enescu și alături de ea au crescut muzicieni Cea care mai târziu avea să le fie profesoară lui Radu Lupu, lui Nicolae Licareţ şi lui Dan Grigore considera că există două categorii de interpreţi: cei ce sunt „doar instrumentişti” şi cei care sunt „şi artişti”.





Alegând mereu a doua cale, i-a fost parteneră lui George Enescu, pe care îl numea „Suveranul muzicii”, în nenumărate concerte. Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. În primăvara lui 1919, a trăit un moment esenţial, ca valoare simbolică: a concertat, împreună cu Nadia Boulanger (profesoara pariziană a lui Enescu) şi cu un bariton, la Catedrala din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş.


Nu a fost doar pianist concertist, ci şi un pedagog strălucit. A fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor la putere a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit. A acceptat compromisul, întrucât o mulţime de prieteni, intelectuali de elită, au înfundat puşcăriile comuniste ori au fost trimişi la Canal. Pianistul Dan Grigore, fiul spiritual al Cellei Delavrance Pianistul Dan Grigore, laureat al Concursurilor Internaţionale „George Enescu“ 1961, 1967 şi Montreal 1968, i-a fost elev, și, pentru că nu avea copii,


Cella Delavrancea l-a considerat un fiu spiritual. În 1966 a început îndrumarea, colaborarea şi prietenia artistică cu legendara artistă. Cella a fost aceea care, printr-o serie de articole entuziaste, l-a făcut cunoscut pe Dan Grigore într-o perioadă în care era ignorat de criticii oficiali.




La rândul sau, Dan Grigore, într-unul dintre interviurile acordate, preciza: „A fost profesoara mea la vârsta de 9-10 ani. Era de o generozitate naturală a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea şi autoritatea manifestă a celorlalte personalităţi muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar şi cald de a se purta cu mine. Mult mai târziu, am avut revelaţia că d-na Cella a fost, poate, cea mai tânăra prietenă a vieţii mele“. Fiica Scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea a scris și literatură Cella Delavrancea a scris mai multe cărţi valoroase precum volumul „Dintr-un secol de viaţă“, o ediţie îngrijită şi alcătuită de Valeriu Rîpeanu, carte apărută în 1988, la Editura „Eminescu“ din Bucureşti. În paginile scrise, evoca în tonuri calde, pline de culoare şi pitoresc, de farmec şi melancolie, Bucureştiul sau Parisul, Orientul Apropiat sau zone din Vâlcea, peisaje şi monumente, oameni şi evenimente culturale, cartiere urbane şi drumuri de ţară.

Pe 9 august 1991, legendara pianistă s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală, în zona marilor artişti ai României.


Any Strîcnă, bibliotecar la Biblioteca Județeană I.A. Bassarabescu, Giugriu

310 views0 comments