• Lumea in Stiri

Poveștile Metroului / Reportaj



La metrou, viața începe dimineața, devreme, la 5, când ... atentie!, se deschid ușile! Primii călători, cu noaptea în cap, nu mai sunt așa de mulți, ca înainte de pandemie.

Numărul celor care călătoresc cu metroul s-a redus foarte mult în pandemie, de la 600.000 – 700.000 zilnic, la 300.000 în prezent. Aproape la jumătate.


Dar, și înainte de pandemie, erau mai puțini călători decât înainate de 89, când toate fabricile începeau tura la 6 și oamenii așteptau la poarta metroului, să prindă primul tren, ca să nu întârzie la serviciu.


Uneori, era așa de multă lume la metrou, încât erau folosiți angajați care să împingă călătorii, ca să se închidă ușile.


Nu de puține ori s-a întâmplat ca vreun călător să fie prins între uși și târât câțiva metri după tren. Dar niciodată n-a murit nimeni, într-un accident, la metrou. Sinucigașii – sunt în altă categorie. La fel și cei care au murit la construirea metroului.


Pe 24 ianuarie, se împlinesc 35 de ani de la inaugurarea primei linii a Magistralei a II-a a metroului bucureştean: IMGB - Piaţa Unirii.

Magistrala I fusese data în folosință cu 5 ani mai devreme, în 1981: doar 10,1 km, 6 stații, între Timpuri Noi și Republica.


Acum, metroul are 5 magistrale, 76,12 km, 62 de stații.


Garniturile vechi, care mai circulă și astăzi pe anumite trasee, nu se deosebesc prea mult de felul în care a arătat primul metrou. Doar că sunt mai lungi și acoperite de graffiti. Ceea ce era de neimaginat pe vremea lui Ceaușescu! Atunci metroul avea doar două vagoane, vopsite în galben, cu scaune roșii.


Trenurile erau construite la Arad. Un metrou românesc 100%, la fel ca toate materialele folosite la construirea lui. Pe primul traseu ,Timpuri Noi – Republica, circulau 8 astfel de trenuri. Câte 4 pe fiecare sens. Pe vremea aceea, o cartelă la metrou costa 1 leu. Și nu existau abonamente.



Viorel Păsărică lucra la CFR, pe vremea când au început construcțiile la metrou. A prins și momentul în care în România a venit prima locomotivă electrică! Dar, când s-a pus problema să treacă de la CFR la Întreprinderea Metroul București n-a stat deloc pe gânduri. Își amintește că la radio se vorbea foarte mult despre ce urma să fie metroul, care erau avantajele... „Era ca o revoluție! Toată lumea era curioasă să vadă cum va fi, iar noi cei care lucram la metrou eram priviți cu mare respect.”


Viorel Păsărică își amintește că în 1968 a ascultat tot la radio transmisiile despre aselenizare. Primii pași pe lună ai echipajului de pe Apollo 11. „Cine nu-și dorea să fie în locul lui Neil Armstrong? La fel și cu metroul! Cine nu-și dorea pe vremea aceea să lucreze la metrou? ”


Pentru mulți bucureșteni, prima călătorie cu metroul este o amintire de povestit nepoților. Mulți au organizat călătoria ca pe un eveniment de familie. S-au strâns cu toții și s-au dus să se plimbe cu metroul.


Gheorghe Nica, pensionar, își amintește că s-a îmbrăcat frumos într-o după amiază, și-a luat soția și fiica de 12 ani, la vremea aceea, și s-au dus, într-o sâmbătă, la metrou.


” Ca și acum, era curent cînd intrai și simțeai mirosul acela specific. Nu era foarte aglomerat când ne-am dus noi, că era sâmbătă! Am stat chiar pe scaunele alea roșii, dar țin minte că ne țineam de mână toți trei, ca nu cumva să ne pierdem sau să cadă vreunul când punea câte-o frână. Nu pot să spun că ne-a fost frică. Cred că eram mai mult emoționați.”


Emoții erau și de partea celor care au condus primele vagoane. ” Ne pregătisem mult, făcusem și probe, totul era în ordine, dar emoții tot au fost!” – îmi spune Viorel Păsărică. ” Mai ales la inaugurările oficiale, când venea Ceaușescu. ”


Viorel Păsărică i-a plimbat și el cu metroul pe Elena și pe Nicolae Ceaușescu, la inaugurarea magistralei Dristor, dar își amintește că era mai speriat de șefii mai mici de la partid, decât de Ceaușescu.



Pe vremea aceea, dacă aveai mustață sau barbă nu puteai să lucrezi la metrou. Cel puțin nu într-o poziție în care să te vadă lumea. Unul dintre colegii lui Viorel Păsărică a avut de tras de pe urma unei frumuseți de mustață, la care nu a vrut să renunțe cu nici un chip. La fel, unul dintre conductori care, chiar prin 1989, în loc de ” Urmează stația Timpuri Noi” a spus ” Urmează stația Timpuri Grele”.


Atunci a avut loc o anchetă și s-au primit niște sancțiuni. Conductorul cu pricina era unul apreciat de călători pentru modul original în care prezenta stațiile, cu un timbru gros, care – spune Viorel Păsărică – amintea de comentatorii de box.


În toată istoria lui, metroul din București a fost închis o singură dată: o săptămână, când s-a inundat stația Piața Unirii, în 1987, pe când se lucra la amenajarea râului Dâmbovița. Se vede și acum până unde a fost apa, iar angajații metroului își amintesc că atunci s-a mers cu barca prin tunelurile metroului.


Trei zile s-a lucrat la pomparea apei, iar apoi au adus niște aeroterme mari, de la aviație, care au uscat instalațiile, ca să poată fi repornit metroul.


Acesta pare să fie cel mai mare incident de la darea în funcțiune a metroului. În rest, tot în perioada de început, luau frecvent foc vagoanele, de la scurtcircuite. Și mai erau – în primele luni - oameni prinși cu ușa.


Petre Teședeanu , operator de tracțiune, care lucrează din 1977 la Metrou, spune că unul dintre șefii din partea constructorilor, a vrut să demonstreze ministrului transporturilor de atunci că nu se întâmplă nimic dacă un călător este prins între uși. Așa că s-a așesat pe linia de închidere a ușilor, iar când acestea s-au închis, senzorii n-au funcționat, ușile au venit cu o presiune de 5 atmosfere și șefului respectiv, un general solid și înalt, i-a sărit șapca de pe cap.


Multe dintre întâmplările din istoria metroului bucureștean sunt povestite de cei care le-au trait cu un iz anecdotic. Se pare că umorul, în subteran, este obligatoriu.



Nu e simplu să trăiești ore întregi fără să vezi lumina zilei. Chiar și Nicolae Ceaușescu, la una dintre inaugurări, s-a plâns că e întuneric în tunele și le-a cerut oamenilor de la metrou ” să aprindă lumina”. I s-a explicat că nu ar fi prea bine pentru ochii mecanicilor și că … așa trebuie să fie.


Singurele informații ”de afară” pentru oamenii care lucrează la metrou sunt … umbrela udă a călătorilor sau fetele îmbrăcate în fuste scurte. Oricum, în tunelurile metroului nu se simt anotimpurile. Pereții se răcesc undeva prin februarie și se încălzesc prin august. Ce e, însă, pe tot parcursul anului? Umezeala. Nu doar pe pereții tunelurilor, ci și în oasele angajaților.

Lumea văzută de pe scaunul de mecanic la metrou


De pe scaunul lui de mecanic, Viorel Păsărică a văzut la metrou cum se transformă societatea, cum se schimbă oamenii. Încet, s-a schimbat felul în care se îmbracă sau se comportă.


”Dacă înainte îi cunoșteai după haine cam unde lucrează sau din ce categorie fac parte, acum aproape toată lumea se îmbracă bine, iar hainele nu mai spun mare lucru despre ei. Metroul e, însă, împărțit pe zone: întotdeauna în zona studențească e alt aer, altă lume, diferită de cea de la periferii. S-au schimbat și orele de vârf. Înainte era 5-6, acum e 7.30 – 8.30. Înainte, rar vedeai pe cineva că citește în metrou. Acum, lumea citește mai mult. De la cărți de rugăciuni și ziare, la Dostoievski și manuale de fizică. Dar cei mai mulți stau cu ochii în telefoane. N-aș putea să spun că oamenii sunt mai triști. Dar, mai preocupați, cu siguranță! ”


În primii ani, tot mai vedeau printre călători oameni care se apropiau cu sfială de metrou. Le era frică.


Mecanicii îi numeau pe aceștia ” începători” și glumeau între ei, spunînd că începătorii în ale metroului ar trebui poarte, ca la șoferi, un semn din acela cu lămâia.


”Erau oameni simpli, care veneau de la țară, la copiii care erau la facultate. Îi vedeai după haine, după sacoșile pline cu mâncare. Veneau și te întrebau speriați unde e nu știu ce stație! ”


Când mergi cu metroul, nu vezi peisaje. Pe vremuri, oamenii se uitau unii la alții, sau stăteau cu privirea pironită într-un punct. Rar vorbeau între ei. Acum, atmosfera s-a mai schimbat. Metroul e animat cu reclame colorate. Sau acoperit de graffiti (ceea ce nu e chiar o bucurie pentru oamenii de la metrou, care uneori nu pot pleca în cursă pentru că au până și geamul cabinei acoperit cu vopseluri!).


Oamenii citesc sau ascultă muzică în metrou. Unii vorbesc la telefon! În felul ăsta poți să afli tot felul de povești. Frânturi din viața oamenilor cu care împarți pentru câteva minute spațiul în trenul care aleargă cu viteză prin tunelurile pline și ele de povești.


Constantin Chițu este operator de tracțiune la metrou, aproape de pensie. Îmi spune, tot cu aerul acela anecdotic, că, într-o zi, pe vremea lui Ceaușescu, a văzut la intrarea în Grozăvești, pe calea de rulare, vreo 5 portocale. La prima cursă, nu le-au luat. La a doua, portocalele erau tot acolo. Au încetinit trenul, iar colegul care-l însoțea, a coborât să ia portocalele.


” Pe urmă, aveam o mare dilemă: cum să le mîncăm? dacă erau otrăvite? Mie nu mi-era frică! Așa că i-am zis colegului – uite cum facem: eu manînc și dacă vezi că mă simt rău, chemi salvarea, anunți la dispecerat…și așa am făcut. Bineînțeles, am mâncat toate portocalele și n-am pățit nimic!”


Operatorul de mișcare, Niculina Neacșu, îmi spune o poveste de pe vremea când încă metroul nu se dăduse în funcțiune și încă se mai lucra la finisaje, se mobilau atelierele. Pe vremea aceea, într-o stație, dormea și un om fără adăpost. ” Într-o dimineață, vine directorul, îi adună pe toți șefii de secție, care încep să dea raportul. Fiecare spunea ce a făcut în noaptea precedentă: că au montat dulapurile…alții spuneau că au pus gresia și așa mai departe! Din spate se aude, însă, o voce care spune: <Mint toți, domnu director! Eu am fost aici toată noaptea și nu a muncit nimeni!>”



Într-o altă noapte, însă, după ce s-au închis ușile, și au plecat toți călătorii, la metrou a venit Angela Similea, însoțită de o întreagă echipă: cu camere, dansatoare și costume. Artista a filmat atunci pentru primul cântec despre ” trenul galben fără cai”, care avea să devină un adevărat șlagăr. Viorel Păsărică a fost de serviciu în noaptea aceea și a privit fascinat cum se filma scenă după scenă, sub ochii lui.


Metroul e locul în care oamenii se întâlnesc sau se despart. De câte ori nu ați văzut vreun tânăr timid, așteptând emoționat, cu o floare în mână, într-o stație? Sau … nu vi s-a întâmplat niciodată să vedeți o fată încercând să-și ascundă lacrimile? Metroul mai e locul în care oamenii trăiesc sau vor să moară. În fiecare an, cam 10 oameni au încercat să se sinucidă la metrou. E locul unde își uită lucruri, unde se adăpostesc sau se îndrăgostesc.


Cum a transformat pandemia călătoria cu metroul


În pandemie, numărul celor care folosesc metroul a scăzut aproape la jumătate față de anul 2019. Ba chiar mai mult în perioada de carantină.


Luni la rând, aglomerația din transportul urban a fost una din principalele îngrijorări în timpul pandemiei de Covid-19, pentru că aglomarație este unul dintre mediile unde noul coronavirus se răspundește rapid.


Autoritățile au considerat mijloacele de transport în comun ca fiind al doilea factor important care a contribuit la explozia numărului de cazuri de Covid-19, după petrecerile cu număr mare de participanți.

În ultimele luni, metroul a arătat mai tot timpul ca într-o zi de weekend.


Adăpostul antiatomic de la metrou


Metroul e gândit ca investiție cu rol strategic, dar și ca adăpost antiatomic. O stație de metrou se poate transforma în câteva zeci de minute într-un astfel de adăpost. Primele două tronsoane au fost dotate cu porți care izolează oamenii în interior ca să-i ferească de aerul nociv de afară. Apoi, stațiile ar trebui să aibă un sistem de ventilație complex, cu mai multe tipuri de filtre. Acestea există la stația Timpuri Noi.


În rest, subteranele metroului, faptul că nimeni nu are acces oriunde, a dat naștere la tot felul de legende. Un tânăr se laudă pe internet că ar fi descoperit o stație de metrou secretă și inundată, în care-și face veacul un somn imens, ”cât caiacul ” cu care el explora subteranul, și ” cu capul cât volanul”.


Oamenii de la metrou nu cred în astfel de povești, deși recunosc că - și pentru ei – metroul mai are încă secrete. Sunt uși închise despre care nimeni nu știe unde duc sau ce se află în spatele lor. Dar de aici și până la stații inundate, ” unde apa e limpede ca cristalul, iar peștele cât barca”… e cale lungă.

42 views0 comments