• Lumea in Stiri

Povestea regizoarei din Republica Moldova care a câștigat Ursul de Aur, la Berlin/ Video+Foto




La sfârșitul acestei săptămâni, de la Berlin, au venit două vești bune. Una pentru cinematografia din România, iar cealaltă pentru cinematografia din Republica Moldova.


Pentru România, după mai multe participări, Radu Jude a câștigat Ursul de Aur cu lungmetrajul "Babardeală cu bucluc sau porno balamuc". Regizorul român a mai câștigat în 2015 Ursul de Argint la Berlinală, cu pelicula Aferim.


Surpriza a venit, însă, din Republica Moldova, unde tânăra regizoare Olga Lucovnicova, 29 de ani, a câștigat Ursul de Aur la categoria scurt metraj, cu filmul documentar Nanu Tudor (Unchiul meu Tudor).


Lumea în știri vă spune povestea tinerei regizoare de la Chișinău


Pe scurt: documentarul, de doar 20 de minute, spune povestea tulburătoare a regizoarei, care vorbește, de fapt, despre propria trauma din copilărie, când a avut parte de un comportament abuziv din partea unchiului ei. După 20 de ani, tânăra îl confruntă pe bărbat în fața camerei.


Am căutat-o pe Olga Lucovnicova toată ziua, pentru un interviu. Noroc că am prieteni la Chișinău, care m-au ajutat să dau de ea. Se află la Bruxelles, acolo unde a primit, online, vestea de la Berlin. Mi-a mărturisit că a dat interviuri toată ziua și m-a rugat să-i las un răgaz pentru o cafea, să-și revină un pic.



Așa că am vorbit după binemeritata cafea.


Am rugat-o mai întâi să-mi spună cine e, pentru că, în România, lumea a auzit de ea de-abia astăzi, când s-a aflat că a câștigat marele premiu la Berlin.


Râde, și-mi spune:


- Sunt Olga. Regizoare din Republica Moldova. Acum sunt în Belgia, pentru că aici am terminat studiile în septembrie 2020. În Moldova am făcut 6 ani regie de film, dar mai mult am lucrat pe imagine. Iar regia de film documentar am studiat-o în cadrul programului Erasmus Mundus, care s-a desfășurat în trei țări, în paralel: în Portugalia, la Lisabona, În Ungaria, la Budapesta, iar apoi în Belgia, la Bruxelles.


- Documentarul este, probabil, unul special pentru dvs, nu doar pentru că a câștigat acest premiu, ci pentru că este unul foarte personal.


- Este primul meu documentar personal. Obișnuiam să fac filme despre alți oameni și m-am gândit că e, oarecum, nedrept să le cer altora să fie sinceri și să-mi spună viața lor, atâta timp cât eu nu știu ce înseamnă să povestești despre viața ta personală. Un regizor din Rusia spunea că filmul pornește de la cea mai mare durere și am căutat în sufletul meu, să aflu care ar fi momentul din viața mea despre care simt nevoia să povestesc.


- A fost greu să găsiți acest moment? Ați știut de la bun început despre ce va fi filmul?


- E greu de spus, pentru că a fost un proces dificil dar important pentru mine. Desigur că mi-am amintit de o vară pe care am petrecut-o în casa străbunicilor mei, când aveam 9 ani. Erau mai multe elemente care s-au adunat, unele nostalgice, despre cum petreceam vara cu prietenele mele la casa străbunicilor, dar și momente mai dramatice. Așa și filmul este foarte colorat . Are momente plăcute, cum ar fi întâlnirea la masă, cu familia. Dar sunt momente care contrastează cu amintiri mai puțin plăcute. Am încercat să arăt toată gama amintirilor din copilăria mea.


- V-a ajutat oare să vă vindecați rănile? Ajută?


- M-a ajutat să înțeleg mai bine ce se întâmplă într-o familie, unde toți suntem diferiți. Iar pentru mine, acest film a fost o călătorie spre această înțelegere. E mai mult decât terapie. E înțelegerea persoanelor de lângă mine.


- Un moment cheie al acestui documentar de 20 de minute este cel în care îl filmați pe unchiul dvs și vorbiți cu el despre ce s-a întâmplat acum 20 de ani?


- Casa este personajul principal al filmului și prin elementele arhitecturale și decorative eu încerc să-mi exprim emoțiile. Este un film foarte poetic. Și, da, se bazează pe dialogul cu unchiul meu, despre acea vară de acum 20 de ani, când el a avut un comportament neadecvat. Eu nu l-am înțeles, atunci când eram mică, dar acum am avut curajul să mă duc să-l întreb de ce s-a comportat așa. Curajul nu mi-a venit dintr-o dată, pentru că nu a fost ușor. L-am văzut cum și-a luat un scaun și s-a dus singur, în fundul grădinii, și m-am gândit că poate se gândește la viața lui și vrea să-mi spună ceva. Așa că mi-am luat camera de filmat și m-am dus după el. Am discutat mai general, la început, despre sensul vieții și ce crede el că a greșit în viață. Apoi l-am întrebat despre copilăria mea și dacă știe că mi-a făcut rău atunci. Desigur, că suntem din generații diferite și privim totul în mod diferit.


- Familia cum a privit toată povestea?


- Familia? Unii m-au suținut, alții, nu. Familia a fost un pic împotrivă ca eu să povestesc despre trecutul meu. Toți vor să păstreze imaginea unei familii perfecte, dar chiar și într-o familie perfecta pot să se întâmple lucruri mai puțin plăcute. Și doar discutându-le poți să le schimbi.


- Ce le-ați spune copiilor care trec prin situații asemănătoare?


- În primul rând, părinții să știe cum să vorbească cu copiii lor. Ei sunt cei mai vulnerabili, chiar și în familie. Și trebuie să știe cum să-și apere drepturile și că nu toți adulții sunt perfecți. Mulți fac greșeli și trebuie să vorbim despre ele.





- Ce șanse i-ați dat acestui documentar? Vă așteptați la succesul pe care l-a avut?


- Nici vorbă. A fost o mare surpriză. Acum 3 ani, mă plimbam prin Berlin și am văzut afișe cu festivalul și mă gândeam ce frumos ar fi să particip măcar ca spectator. Apoi, când documentarul a fost gata, am vrut să mă înscriu, iar profesorii mei mi-au zis că am șanse puține să ajung la competiție. Așa că, vă dați seama, surpriza a fost cu atât mai mare. Nu mă gândeam să ajung atât de departe. De trei zile, adrenalina e la nivel maxim și încă nu-mi vine să cred că am luat premiul cel mare.


- Ce urmează? Mai pregătiți ceva?


- Cu acest film am luat și un premiu în Belgia, pentru cel mai bun film studențesc, de la Fondul Audiovizual Flamand, care reprezintă 40.000 de euro, pentru următoarea producție. Deja am idee pentru următorul meu film. Va fi primul meu film documentar de lung metraj. Tema: traumele din cel de-Al Doilea Război Mondial, cum s-au transmis ele la generația tânără. Filmul e bazat pe istoria bunicii mele, care era copil în perioada războiului. Ea a murit cu doi ani înainte ca eu să mă nasc, dar am găsit recent scrisorile pe care ea le-a scris și acest lucru mi-a schimbat percepția față de istorie. Eu aș vrea să merg cu tatăl meu în Rusia și să explorez biografia ei și cum povestea ei s-a reflectat asupra personalității mele.




Imagini din film: