• Lumea in Stiri

Primavara la momarlani / Galerie FOTO


Nu se știe exact astăzi câți momârlani mai trăiesc în Valea Jiului, dar se crede că undeva peste 10 000 și tot mai puțini dintre ei duc tradiția oieritului, moștenită din străbuni, mai departe.


Cu o generație în urmă această ocupație era încă vie și am cunoscut-o în copilărie, împreună cu toate credințele și obiceiurile ei, nealterate încă de modernitate.


Primăverile la momârlani au fost și sunt după părerea mea cele mai fericite momente din viețile acestor oieri străvechi. Bucuria scăpării oamenilor și animalelor din iernile cumplite uneori, mai ales în trecut, când condițiile erau mai precare, frumusețea ghioceilor și a brândușelor care umplu dealurile odată cu topirea zăpezii și joaca mieilor împreună cu copiii prin ogrăzile vaste sunt trăiri de neuitat.


O întâmplare dintr-o astfel de primăvară voi povesti în continuare.


Era prin anul 1978, la sfârșit de martie, o seară de primăvară pe Fătăciuni, un loc situat ceva mai jos de Muncelul Birăonilor, cu poieni lărgite în pădurile de fag seculare, unde momârlanii aveau ogrăzi, colibe și palange și urcau primăvara oile la vremea fătatului, de unde vine și numele zonei.



Anuţa, femeie de vreo 50 de ani, din satul Răscoala, cea mai estică așezare din Valea Jiului, bună prietenă cu ţuica şi alte produse obţinute prin fermentare, urca agale, ameţită de băutură, pe cărarea care şerpuieşte printre fagi, pe panta abruptă ce porneşte din Pârâul Muncelului către locul numit Scoabele Fătăciuniului, unde ştia că erau cu oile ai lui Zălucă (familia Drăgan).


În tinerețe fusese o mândrețe de fată, mică de statură, aparent firavă, dar cu un chip luminos, cu bujori în obraji și ochi negri sclipitori.


După căsătorie, când dăduse de greutățile vieții a cuprins-o încet patima beției, ca de altfel pe multe dintre consătenele ei. Era prietenă de pahar cu Pavel, pe care însă îl întâlnea tot mi rar la crâşma din Cimpa (localitate de pe Jiul de Est). Aici, la coliba din Scoabe, îl găsi împărţind fânul la oi, de vecernie.





,,Măă... pe cine (tine, n.a.) Dracu’ ce-o scos ași, să-mi rup eu plomânii vinin’ (venind, n.a.) la cine?!”, îi strigă Anuţa de departe. Câinii săriră în picioare, speriaţi, dând să latre, dar după câţiva paşi se opriră şi se culcară iarăşi pe labe. Se zice că nu au treabă cu omul beat.

,,Pe cine șe ce (ce te, n. a.) umblă Dracu’ pe aiși (aici, n. a.), nu ai ge (de, n.a.) lucru acasă?”, întrebă Pavel mirat că o vede.


,,Măă, vinii pi la cine să bem on pahar ge ţuică amândoi, că nu ne-am măi vazut ge astă-toamnă.”


Dealurile aurii, acoperite de ghiocei și brândușe străluceau în lumina amurgului. Anuţa se aşeză pe o pală de fân, până ce Pavel termină de împărţit la oi, apoi intrară în coliba cea nouă din bârne de brad, acoperită cu ţiglă scoasă în desagi pe cal, din vale, de la Pârâul Muncelului.





Pavel scoase un litru de ţuică, nu prea tare, cum se face prin zonă şi se întinseră la poveşti. Îşi aduseră aminte de tinereţe, mai râseră de unul, de altul şi mai plănuiră viitorul.


Pe când se apropia de gătat licoarea din sticlă, Anuţa spuse:,, Mă Pavel, ieu (eu, n.a.), dacă tot ieşâi (ieșii, n.a.) pănă ași la cine, vreu să ma duc şî pănă (până, n.a.) l-ai lu’ Pătru Bgirău (Birău) la colibă, că niși pe iei nu i-am măi vazut de astă-toamnă. Vino şî tu cu mine.”



,,Nu merg tu. Ieu (eu, n.a.) îs obosât, că toată zâua carai la fân cu sarșina (sarcina, n.a.), şî vreau să ma culc. Du-ce tu dacă vrei.” Şi gândi în sinea lui:,,Do(a)r n-oi umbla cu ha bolundă noapcea pe l-ai lu’ Pătru Bgirău, ge mnireazu’ lumnii.”


Văzând că nu-l poate convinge pe Pavel să meargă cu ea, Anuţa îşi luă rămas bun de la el şi porni încet, bălăngănindu-se, pe poteca ce urca din Scoabele Fătăciuniului, pe Dâlma zgurii, cale de vre-un sfert de oră, spre Dâlma Fătăciuniului şi Vârful Poienii, culmi între care au fânaţele şi colibele mai multe familii de momârlani: ai lui Codreanu, ai lui Ion al Birăilor, ai lui Pătru Birău, ai lui Stamate, ai lui Culă şi ai lui Ion al Anei.



Aici câteva din aceste familii urcă primăvara cu oile, locul, fiind în faţa soarelui, este bun pentru fătatul oilor, ai căror miei se dezvoltă mai bine încălziţi de razele soarelui de martie, după care, pe la începutul lui aprilie, când se apropie Paştile, coboară în sat pentru vinderea mieilor. Femeile rămân în acest timp acasă cu copiii.


Mai erau două ceasuri până-n miez de noapte şi de după Dunga Plaiului îşi iţise capul o lună rotundă, îmbujorată, care făcea să lucească argintiu brânduşele ce împuiau Scoabele Fătăciuniului la sfârşit de martie.


Anuţa ajunse cam după o oră lângă gard, la ai lui Pătru Birău, şi trecu cu greu peste sulii de brad ce alcătuiau ,,închisorile”, prăvălindu-se în ogradă. Câinele cel mare şi negru, pe nume Murăş, pe care îl cumpăraseră când au fost cu oile în transhumanţă şi-i puseseră numele după apa lângă care adăstaseră, o simţi pe Anuţa şi alergă spre ea, dar lătră doar de două ori încet, parcă numai pentru sine, apoi se întoarse şi se culcă lângă palangul oilor. Talanga berbecului suna domol în ritmul sacadat al rumegatului.



În coliba mare, cu două încăperi şi târnaţ, acoperită cu ţiglă, dormeau adânc Pătru Birău ăl Bătrân, în vărstă de 80 de ani şi feciorul său, zis Pătru ăl mic, în vîrstă de 62 de ani. Spărseseră toată ziua buşteni de fag şi făcuseră polmaci pentru gard, oprindu-se la amiază doar cât să îmbuce câte un pic de slănină cu brânză şi să le dea fân la oi.


Ajunsă în faţa colibei, Anuţa vru să strige la ei, dar oboseala urcuşului şi ţuica îngurgitată nu prea o lăsară, reușind doar să mormăie ceva, aşa că se hotărî să intre. Urcă împleticit cele cinci trepte din lemn şi deschise uşa pe care ai lui Pătru Birău nu o încuiau niciodată, bazându-se pe Murăş, care veghea afară.


Peste vreo două ore, în liniştea întunericului din colibă se auzi glasul lui Pătru Birău ăl Bătrân, bărbat înalt şi drept ca bradul, chiar şi acum la bătrâneţe, cu o mustață mare albă ale cărei vârfuri le răsucea mereu. Striga cu vocea cam sugrumată la fecioru-său:,,Măi Pe, scoală-ce şî apringe lampa, că-i Dracu’ ași pe mine în pat!”. Pătru ăl mic, auzind ca prin vis ce zice tatăl său, îi răspunse:,,Tași, măi tat’ că nu-i nime’ şî culcă-te”. Pătru ăl bătrân răspunse cu vocea tot mai gâtuită: ,,Mă, scoală-ce şî apringe lampa că-i Dracu’ aiși (aici, n.a.) pe mine!”. Lui Pătru ăl mic tot nu-i venea să creadă ce zice ăl bătrân:,,mă tat’, nu vorbgi aşă. Zî ,,Tatal nost’ ” în gând şî culcă-ce, că mâne iară avem mult ge lucru!”, vru Pătru ăl mic să-l liniştească. ,,Înșercai da’ nu pleacă, îi aiși pe mine, scoală-ce şî apringe lampa, cum îţ’ spun ieu”.



Văzând că bătrânul insistă, Pătru ăl mic se ridică şi după ce găsi chibriturile pregătite de cu seară pe un scaun lângă pat, aprinse feştila din lampa cu petrol atârnată de perete.


Pe măsură ce lumina se întindea în colibă, odată cu creşterea flăcării de la lampă şi Anuţa se înfăţişa tot mai clar, sforăind, tolănită peste Pătru Birău ăl bătrân în pat. Patul fiind doar pentru o persoană, şi bătrânul destul de mare, Anuţa nu mai avusese loc lângă el şi bâjbâind prin întuneric se întinsese peste el. Toropită de căldura din colibă şi de ţuica lui Pavel, adormise imediat.


Mare fu hazul lui Pătru ăl mic atunci când văzu scena. ,,No ioce șine îi Dracu’ de pe ‘mneta.” Bătrânul îşi reveni cu greu din uluială şi după ce o treziră pe Anuţa din somnul adânc, scoaseră şi ei sticla de un litru de ţuică şi o ,,ominiră”.



Povestiră multe, vrute şi nevrute. Pătru Birău ăl bătrân le spuse că el crede că necuratul poate lua chip de om, pentru că în tinereţe, pe la vreo 17 de ani, urca într-o dimineaţă de iarnă pe valea Răscoalei tot spre Fătăciuni, plecând de la tânăra sa iubită, Ilina Moienilor, care avea să-i devină soţie după întoarcerea lui de pe front în anul 1918. Se mâniase rău pe Ilina în acea noapte, jurându-se că nu va mai merge la ea, ars de bănuiala că avea pe altul, şi după ieşirea din satul Răscoala, acolo unde valea devine pustie, pe când călca repede pe zăpada bătătorită de pe drum, grăbit să ajungă la colibă să dea la oi, a zărit în faţa sa un om ce mergea tot la deal şi bucuros că nu va merge singur, a iuţit pasul. Ajuns la vreo 10 metri de cel din faţa lui, a văzut că era un om mic de statură, ca la vre-un metru jumate. ,,O fi Ion Rovinari?”, își zisese gândindu-se la un vecin din satul Cimpa şi apropiindu-se l-a strigat:,,Mă Ioanie!”. Spre surprinderea sa acesta nu s-a oprit şi nici nu a întors capul, ba dimpotrivă, a grăbit pasul. Atunci Pătru îndemnase şi el să-l ajungă. Când era la vre-o cinci metri de el l-a strigat iarăşi:,,Mă omule, stăi înșet, să merem amândoi, că şî eu merg în Fatașiuni!”. Atunci, fără a întoarce capul, omul din faţa lui a sărit pe gheaţa apei Răscoala, afluent al Jiului de Est şi acolo unde un pârâu, ce venea de pe coasta dealului, formase un stei mare de gheaţă, s-a făcut nevăzut după acesta. ,,Gi șe s-o fi pcitulân’ ge mine?”, a gândit Petru şi a sărit repede după el. Crezuse că îl va găsi imediat după sloiurile de gheaţă, dar s-a învârtit aproape două ceasuri în acel loc, spărgând toată gheaţa cu bâta de corn îmbrățărată la partea de jos cu verigă de alamă şi nu a mai dat de omul pe care îl văzuse. Atunci l-a luat frica, pentru că locul era deschis, era zăpadă şi omul nu ar fi avut cum pleca de acolo fără să-l poată vedea şi totuşi nu mai era. Primul gând care îi fulgerase prin minte a fost că poate era necuratul, aşa că și-a făcut repede semnul crucii de trei ori şi a luat-o la pas alert, prin gerul dimineții de iarnă, întorcând capul din cinci în cinci paşi. A ajuns în Fătăciuni leoarcă de transpirație. De atunci rămăsese cu convingerea că necuratul există şi poate lua înfăţişare de om.






Povestiră apoi despre cum iernaseră oile, despre câți miei aveau și alte întâmplări mai vechi ori mai noi.


Spre dimineaţă, când se zărea de ziuă, Anuţa, deşi mai băuse cu ei un litru de ţuică, se trezi deabinelea, poate şi speriată de povestea bătrânului şi după ce îşi luă ziua bună de la ei, porni cu paşi repezi la vale, spre Răscoala.


Pătru ăl mic ieşi să împartă palele de fân la oi, din sarcina pregătită cu o seară înainte. Cerul era senin şi ultimele stele se stingeau în geana de lumină dinspre răsărit. Murăş dormea lângă palangul oilor ce rumegau încă alene.


Pe Fătăciuni începea o nouă zi frumoasă de primăvară.






Cine sunt, de fapt, momârlanii?



Având în vedere situarea geografică, locuitorii cei mai vechi ai zonelor subalpine și alpine ale Văii Jiului au fost numiți jieni de către cei care au intrat în contact cu ei, mai ales cei de pe Valea Sebeșului, ori din zona Gorjului, în general oieri și ei.


Prin anul 1900, odată cu dezvoltarea mineritului, din Imperiul Austro-Ungar și din alte zone soseau tot mai mulți muncitori, mineri, dar și muncitori forestieri pentru exploatarea lemnului necesar în minerit.


Țăranii autohtoni, iubitori de libertate generații întregi, nu voiau să se angajeze la mină, și chiar puneau bețe în roate, atât cât puteau.


Această segregare socială a condus la catalogări distincte între cele două comunități.


Maghiarii, care predominau în coloniile muncitorești, i-au denumit pe localnici ,,maradvanyi”, ceea ce înseamnă „rămășiță, resturi”, termenul fiind înțeles printr-o percepție deformată ca ,,momârlani”, iar aceștia i-au numit pe venetici ,,barabe”, cu accepția cea mai drastică a noțiunii de ,,om de nimic” și se țineau departe de ei, rareori depășind hotarele gospodăriilor de pe dealuri și atunci când o făceau, mergând mai mult către colibele și stânile de pe munți, decât spre așezările barabelor.


Aceste apelative au rămas în uz până în zilele noastre.


Dacă la început l-au luat doar în sens peiorativ, apelativul momârlan a fost asimilat mai târziu și cu sensul de om al locului, băștinaș, ori mai recent urmaș al dacilor liberi.


Petru-Ilie Birău, artist plastic din satul Cimpa, Valea Jiului


Foto: Petru-Ilie Birău

84 views0 comments