• Lumea in Stiri

Stegulețele și teritoriile albe



Întrebat dacă îi place mai mult şcoala online sau cea faţă în faţă, un copil a răspuns că niciuna nu-i e pe plac. Aproape că aşa aş răspunde şi eu, în anumite momente, numai că eu sunt profesor, trebuie să găsesc o cale să mă adaptez mai repede şi să-mi pot susţine şi elevii.


Dacă am de ales, îmi este clar că prefer să ne întoarcem fizic la şcoală. Mi-am dat seama de asta din repulsia evidentă pe care o am faţă de ecranul computerului. Am căpătat alergie la zoom, meet, adservio, hangouts şi toate celelalte, pe care le las nenumite. Intru în birou, dau cu ochii de ecran şi mă retrag în altă cameră, de parcă aş fi zărit un balaur. Şi ochii mi-au fost roşii toată perioada de şcoală online, ca şi cum aş fi făcut conjunctivită. Ca şi cum. În vacanţe ne-am odihnit ochii şi ne-am adormit spaima. Ne-am îndreptat coloana. Coloana vertebrală.

*

Scurtă cronologie. Şcoala a început pe 14 septembrie 2020, în scenariul galben. Elevii din clasele a VIII-a şi a XII-a au fost cu toţii în clasă, doar clasele a IX-a, a X-a și a XI-a au intrat în sistemul hibrid, jumătate dintre elevi fiind prezenţi, jumătate, acasă. La început, nici nu-mi puteam da seama cum exact se vor desfăşura orele, să împaci şi capra, şi varza, şi să fie şi lupul mulţumit. Având o singură clasă în povestea hibrid, mi-a fost mai uşor.


Pauzele pentru respiraţie. Nici pauzele n-au mai fost cum le ştiam.


Încep ora. Mă uit la ceas, să iau la timp pauza de 10 minute pentru aerisirea clasei. În principiu, toţi elevii ies în curtea şcolii (a fost vreme frumoasă) şi se deschid ferestrele, să circule aerul, să se risipească virusul. Fiecare clasă are un orar special, ca să se realizeze distanţarea, prin urmare în recreaţie se intră pe rând, nu în acelaşi timp, ca pe vremuri.



Avantaje – nu e aglomerat la magazinul din curtea şcolii, nu e aglomerat, în general. Sunt tot cu ei, stăm în pauza asta împreună, intrăm în dialoguri plăcute, nonformale. Dezavantaje – prietenii de la alte clase nu sunt şi ei pauză, aşa că se simte un deficit de socializare. Când intrăm înapoi, în clasă, e frig. E mai frig ca afară.


Sunt, aşadar, două tipuri de pauză – cea de 10 minute, mereu diferită, minunată mereu, vorba poetului, şi cea de 5 minute, doar a profesorului, care trebuie să ajungă de la o clasă la altă clasă – de fapt, cele 5 minute sunt şi ale elevului, să recunoaştem, că e greu de imaginat un adolescent aşteptând cuminte, în bancă, să înceapă ora următoare. Noi învăţăm în două corpuri de clădire, dar, cu ceva antrenament, reuşim să ajungem în 5 minute de la o oră de curs la alta. Nu schimbăm cataloagele, fiindcă nu le mai folosim decât pe cele electronice. Asta e bine.


Câteva zile ţine perfect conformarea la noutate (wow! ce chestie!), mecanismul funcţionând fără probleme ca un ceas bine întors. După procedură. Apoi, am început să văd că, dacă le dau, conform planificării, pauza de 10 minute şi mai am, ulterior, 5 minute din oră, eficienţa învăţării este în pericol. Ce să mai fac în cele 5 minute care se reduc la 4 sau la 3 sau la 2 sau la 1, dacă elevii întârzie. Au nevoie de timp să se dezinfecteze, fac coadă la catedră, unde se află recipientul cu dezinfectant, ceva timp se pierde şi până ajung la banca lor, în locul fix care le-a fost repartizat. Trebuie să mă gândesc la lucrurile astea, să le iau în calcul şi: să fiu atentă la esenţializarea informaţiei, să găsesc scurtături şi modalităţi de simplificare, să fiu iute. Ora trece mai repede acum - am clar senzaţia de timp comprimat. Elevii de la gimnaziu (avem puţine clase) sunt aproape toţi prezenţi, în medie 30 de copii.



Lecţia, oaza mea de energie. Îmi place să predau, în general. Intru cu drag în clasă şi mi se răspunde la fel. Acum vorbesc cu masca la gură. Cei din spate nu mă aud, fiindcă sunetul ajunge la ei învăluit, distorsionat. Nu am voie să mă mişc sau, oricum, să mă mişc prea mult. Mai uit, şi mă trezesc printre rânduri, încercând să ghicesc, după privirea lor, dacă au înţeles ce le spun. Nu am voie să le dau fişe, nici caietele nu le ating, decât dacă m-am dezinfectat. Nu folosesc nimic din ce cred că ar putea fi sursă de transmitere a virusului. Manualele sunt digitale – până la urmă, pentru că era cu adevărat greu să mai deschidem şi ecrane, au intrat în ghiozdan doar manualele de română şi de matematică, sosite în octombrie, după licitaţiile întârziate. Reuşim să facem câteva ore şi în grădină, pe băncuţe, când se poate, când ne lasă vremea.



Hibrid. Am clasă nouă de a XI-a. N-am apucat să-i văd pe toţi la faţă. În clasă sunt doar 14 elevi. Ceilalţi 15 au camera deschisă sau au rămas în spatele pătratelor negre. Unii nu au semnal, altora nu le funcţionează microfonul. Schimbul seriilor se face la două săptămâni. Într-o zi, urcând scările spre etajul doi, mă salută două eleve pe care nu le ştiam. M-am gândit că sunt de la clasa asta, a XI-a I, şi că nu le-am recunoscut, fiindcă n-am apucat să ne cunoaştem deloc. Nu erau de la mine. Dar gândul ăsta a rămas şi de aceea îi rog mereu să deschidă camera, să lase la vedere o bucăţică de tavan sau de tapet, mi-ar fi şi mie mai uşor să am un interlocutor. Şi am deschis şi un fel de jurnal online, pe grupul de facebook, ca un caiet colectiv – să scriem acolo, şi eu, şi ei, tot felul de lucruri pe care nu apucăm să le fixăm prea bine aşa, hibrid.


Totuşi nu am comunicat, la început, prea bine, erau nemulţumiţi, eram nemulţumită. Am vorbit (dureros de) deschis despre nemulţumiri şi, înţelegând câte ceva despre cum funcţionează lucrurile în cazul lor, am schimbat abordarea. Am făcut suport de curs. I-am convins că mă pot întreba orice, orice, nu mă supăr. Am schimbat evaluarea, în funcţie de profilul lor, real mate-info – au avut de făcut, la alegere, MoodBoard, podcast, jurnal, teste de bacalaureat, trecerea în revistă a unor articole din Dilema veche, care aveau legătură cu lecţiile noastre. În general, am apreciat strădania lor de a participa la oră, după puteri, în funcţie şi de condiţiile tehnice ale fiecăruia. Cred că acum ne înţelegem mult mai bine. Am feedback bun. Am feedback.


Frica de Covid. Câţiva s-au îmbolnăvit. Asta a însemnat că a trebuit să stau pe scaun, în faţa calculatorului din clasă şi să mă adresez şi celui/celor rămaşi în carantină, ca în scenariul hibrid. O fetiţă a deschis computerul chiar fiind internată în spital, ca să rămână într-un fel şi cu noi. Câteva clase, puţine, au intrat în scenariul roşu. La început, frica ne bântuia de-a dreptul, ţinându-ne vigilenţi – masca, distanţarea, spălarea pe mâini înainte şi după oră. N-am apucat să ne obişnuim în totalitate cu frica asta, doar că ne-am mai luat cu lecţiile şi am mai uitat de ea. Din 9 noiembrie 2020, cursurile au fost suspendate şi am început toţi şcoala online. Scenariul roşu a ţinut tot semestrul I.

*

Prin septembrie, abia începuserăm şcoala, şi o colegă mă întreabă dacă Maria de la clasa mea lipseşte, nu o văzuse la oră, o fi bolnavă. Dar Maria era în clasă, doar că avea acum breton şi, cu măscuţă, devenise parcă altcineva. Un avantaj învederat al şcolii online acesta a fost: cel puţin ne-am văzut la faţă, ne-am privit şi în ochi, când camera era prea aproape, şi ne-am susţinut, când am putut, unii pe ceilalţi. Şi pe chip chiar e scris sufletul, cu toate ale sale, nelinişti şi bucurii, energie şi lipsă de motivaţie, entuziasm sau absenţă a lui.


Nu mă plâng. A fost greu, o să mai fie. Niciodată nu e uşor când lucrezi cu oamenii, mai mici sau mai mari. Mi se pare important să nu irosim timpul şi să vedem în toată criza aceasta şansa imensă pe care o avem, aceea de a ne comporta ca nişte exploratori, care înfig steguleţe în teritorii albe, necunoscute lumii noastre până acum.


Prof. Mihaela Nicolae, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău


635 views0 comments