• Lumea in Stiri

Un an dupa

de Simona Șerbănescu- jurnalist Radio România Actualități

Cu un an în urmă, în 16 martie, România intra în stare de urgență din cauza pandemiei de coronavirus. Pentru mulți dintre noi părea ireală și inegală lupta cu un virus microscopic, dar ce avea să urmeze ne-a arătat că a fost doar începutul unei perioade în spatele căreia părea că există un scenariu de film științifico-fantastic.

Era pentru a doua oară în istoria României când a fost luată o astfel de măsură. Starea de urgență, așa cum este ea prevăzută de ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999 „privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă”, a mai fost decretată în România în noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1999, de președintele de atunci, Emil Constantinescu, în timpul celei de-a cincea Mineriade.

În perioada comunistă nu exista starea de urgență. În schimb, Nicolae Ceaușescu a decretat de 4 ori starea de necesitate: la inundațiile catastrofale din 1970 și 1975, la cutremurul din 1977 și în decembrie 1989, când a încercat reprimarea demonstrațiilor populare.

Starea de urgență de acum, însă, era generată de un inamic invizibil și pe care îl simțeam departe. Numărul celor care se îmbolnăveau părea mic, făceam comparații cu alte boli care decimează, anual, viețile a milioane de oameni în lume. Dar realitatea pe care am trăit-o, ulterior, ne-a arătat că lupta cu un virus poate fi un război de uzură, cu multe necunoscute în fața cărora ești neputincios.


Inițial pentru 30 de zile, starea de urgență a fost prelungită pentru alte 30 de zile, iar toate speranțele familiilor care visau să se întâlnească măcar la tradiționala masă de Paști s-au spulberat. Au urmat zile în care, nu doar în România, orașele erau de nerecunoscut. Marile metropole ale lumii erau pustii, oamenii comunicau din balcoane, se puneau la punct noi rețele de comunicare on-line, ne surprindeam cumpărând bax-uri de hârtie igienică, apă, făină sau mălai, râdeam de o criză nejustificată de drojdie. Adevărul era că nu știam cum să reacționăm în fața necunoscutului.



Din 14 mai 2020, în România trăim în stare de alertă. Prelungită la fiecare 30 de zile prin hotărâri, alerta ne aduce restricții, localități carantinate, zile în care ne întrebăm ce va urma, când se va încheia și cum va fi după.

Sunt multe întrebări adunate de-a lungul unui an de zile în care știința a reușit să ne pună la îndemână vaccinuri. Dar nu tuturor, pentru că, mai mult ca niciodată, ultima perioadă nu a făcut decât să adâncească inechitățile unei societăți nepregătite, în care milioane de oameni nu au avut acces la tratamente, școală, apă sau hrană.

Și în care, mai mult ca oricând, ne întrebăm ce va fi "după".