• Lumea in Stiri

Unde sa fugi de pandemie: Satul-muzeu si casele cu pui

Updated: Feb 14



Ciocănești este un sat din Suceava, de lângă Vatra Dornei.


L-am vizitat în urmă cu ceva ani și mi-am amintit de el în pandemie.


E unul din acele sate în care ai vrea să fugi, departe de aglomerația orașelor, să te bucuri de natura din jur și de localnicii primitori. Ba chiar și de o masă bio, direct din curtea ciocăneștenilor.


Încă de la intrare afli că satul este declarat muzeu.


Asta datorită caselor, aşezate de-o parte şi de alta a Bistriţei, care de care mai frumoase.


Aproape fiecare casă poartă un brâu cu motive tradiţionale sculptate şi colorate.


Ideea i-a venit în urmă cu mai bine de 50 de ani Leontinei Ţaran. O localnică a cărei casă este ea însăşi muzeu.


I-am făcut o vizită într-o dimineaţă.


„Vreţi să-mi vedeţi costumele?” ne-a întrebat de cum ajungem la poartă, apoi ne-a invitat în casa bătrânească, cu prispă şi două camere pline de lucruri făcute de mâna femeii.



Leontina Ţaran avea atunci 84 de ani. Se învârtea ca un titirez printre carpetele colorate care acoperă pereţii, printre tablouri şi perne brodate de mâna ei.


Nu purta ochelari şi ne-a povestit cum se urcă ea pe bicicletă şi merge la sora ei, în deal, uneori şi de două ori pe zi!


Între timp, Leontina Țaran s-a dus, dar casa ei a rămas muzeu. Un muzeu care-i poartă numele.


Casa a fost preluată de o tânără care caută și salvează locuințe tradiționale. Nicoleta Marinescu, din București, a cumpărat până acum 5 case tradiționale din Bucovina si Maramureș.


Așa am descoperit și casa Leontinei Țaran, pe care a cumpărat-o de la nepoata femeii. Și, în 2019, a transformat în muzeu, de fapt, într-un complex muzeal care conține casa bună, casa din bătrâni, în care nu locuia si care era arătată oamenilor de doamna Leontina,o casă mai nouă, formată dintr-o singură cameră, numită și bucătăria de vara, în care femeia locuia si șura cu grajdul.




Totul, sub un singur nume: Casa Muzeu Țaran Leontina Ciocănești.


Iar în 2019, numeroși turiști i-au trecut pragul. Acum, pandemia aproape că a închis muzeul. Însă, dacă vine un grup și anunță dinainte, porțile casei se deschid, și turiștii pot să vadă și în pandemie minunile din casa Leontinei Țaran.


Noi am avut norocul ca lucrurile să ne fie arătate chiar de femeia aprigă și plină de viață din Ciocănești. „Uite, pe toate le-am făcut cu mâna mea”- ne spunea . „Nu mi-o cusut nimeni un fir. Totul e lucrat, nimic nu e pictat în casa asta. Am făcut cămăşi straşnice şi feţe de masă câte am făcut şi câte am dat…şi şefului de post, că şi el mi-o dat lemne, şi preotului…Bărbatu-meu – Dumnezeu să-l ierte! – mă întreba …Măi nevastă! Cum le lucrezi tu pe toate?... Ei, nici eu nu ştiu! Stau câteodată şi mă minunez! Cred că mi-o fost drag și de-aia le-am făcut pe toate…



Drag i-o fost şi soţul. Pe care-l lauda cu foc. A fost şi primar, şi merceolog, şi contabil. Ne-a aratat într-o poză un bărbat mîndru, cu pălăria într-o parte. Ne-a aratat, de fapt, şi multe alte poze cu oameni din toată lumea care i-au călcat pragul să vadă costumele populare pe care le-a lucrat cu migală, la lampa pe care a păstrat-o, deşi avea de mult curent electric, dar se ferea să aprindă becul prea des. “E scumpă lumina!” – zicea.


Când am întrebat-o ce zic străinii cînd îi văd casa şi costumele, bătrâna i-a imitat cu haz, punând mâinile sub bărbie, ca pentru rugăciune, şi învârtindu-se pe loc, minunîndu-se parcă şi ea de ce vedea. “Ai,ai,ai! – asta zic străinii. Ai, ai, ai!”


Ei bine, Leontinei Ţaran, îi plăceau atît de mult modelele tradiţionale pe care le cosea pe costume, încât i-a cerut într-o bună zi, acum mai bine de 50 de ani, unui zugrav din sat - Gheorghe Tomoioagă – să-i facă astfel de modele şi pe casă.



Localnicii numesc modelele astea pui. Vecinilor le-a plăcut cum era casa Leontinei aşa împodobită şi l-au chemat şi ei pe Gheorghe Tomoioagă. Au vrut să aibă casa împodobită, dar cu alte modele, mai deosebite. Şi aşa, rând pe rând, aproape toate casele au fost “decorate”. Şi şcoala, şi primăria, şi muzeul.


Acum, în sat, doar câţiva mai ştiu să împodobească pereţii caselor cu motive tradiţionale.


Printre ei - fata lui Gheorghe Tomoioagă, cel care a împodopit prima casa.


Silvia Scheul e o femeie la vreo 70 de ani, cu frică de Dumnezeu.


Am găsit-o în casa bătrînească, pictată şi ea cu “pui”, într-o zi în care tot satul era la festivalul păstrăvului.


„Azi e prima zi cînd stau acasă”-ne-a spus. „Până acum am fost numai pe ziduri. Toată lumea a vrut să-şi refacă modelele de pe case, să schimbe culorile…aşa că am avut de lucru.”


Silvia Scheul spune că nu este pictor. Ci doar zidar. Secretele – zice ea – le descoperă lucrând.


Aşa îţi dai seama ce material e mai bun, ce culoare rezistă mai mult şi aşa mai departe. Bine, sunt nişte tehnici speciale: se pregăteşte materialul, se întinde pe perete, pe locul unde se vrea modelul, apoi se liniază, să fie drept, se desenează modelul şi se sculptează cu nişte dalte. Copiii din sat nu prea vin să înveţe, că se murdăresc. În schimb, vin la încondeiat ouă. Pe mine, vara mă găsiţi cocoţată pe pereţi, iar iarna – acasă. Modelele care le fac pe case, le fac iarna şi pe ouă.”



Şi femeia ne-a pus pe masă două ouă pictate, pe fond negru, că aşa e în zonă.


„Cadou, de la mine. Luaţi şi o felie de chec, e făcut în casă.”


Checul a fost bun, iar ouăle – cele mai fragile obiecte din bagajele noastre.


La Ciocăneşti există şi o asociaţie naţională a încondeietorilor de ouă. Sunt peste 100 de membri din toată ţara, printre care şi copii.


Am descoperit şi un muzeu al ouălor încondeiate. Iar satul ni s-a conturat tot mai clar ca genul acela de sat adevărat, unde oamenii chiar păstrează tradiţiile, nu aşa, de ochii lumii, sau să aibă cu ce să meargă la vreun festival.


Tradiţiile par să facă parte din viaţa lor, pur şi simplu.


La Festivalul Păstrăvului am aflat despre o serie de obiceiuri, am ascultat cîntece de-ale locului, am văzut costume frumoase. Şi oameni frumoşi.


În prima zi a festivalului, un bărbat a umblat pe uliţe cu doba, să cheme lumea la biserică, şi apoi la festival.



Şi era un adevărat spectacol parada de costume populare cu care localnicii au umblat prin sat în cele 3 zile de festival.


Câţiva bărbaţi au venit călare. Unul dintre ei interpreta rolul lui Bogdan Voievod, aşteptat de Bistricioara (cum spune legenda), o tânără fată, cu care urma să se însoare. Dansuri şi muzică populară (românească, dar şi irlandeză!), foc de tabără, “plăieşii” care au ieşit noaptea cu făclii pe “Drumul tătarilor”, simbolizînd gonirea acestora în urmă cu secole, a fost şi un bal, şi un foc de artificii.


Tot felul de concursuri – de pescuit (păstrăv, bineânţeles!), cea mai frumoasă casă tradiţională restaurată, cea mai frumoasă grădină cu flori, şi ca să continui cu superlativele, într-una din cele 3 zile ale festivalului s-au făcut cea mai mare mămăligă şi cel mai mare borş de peşte, care s-au împărţit apoi la toată lumea. Pe lângă toate, sfârâiau grătarele şi curgea berea la dozatoare. Copiii mâncau îngheţată, ici-colo se gusta afinată .


Desigur, pandemia a anulat anul trecut festivalul păstrăvilor. Dar sunt sigură că și localnicii, și turiștii, de-abia așteaptă revenirea la normal, ca să se bucure iar de păstrăvul proaspăt și casele cu pui.



Cu pluta, pe Bistriţa



Festivalul Păstrăvului nu e, însă, singurul care se ţine la Ciocăneşti. Fiecare anotimp are festivalul lui. Şi oricînd ai veni, aici se întîmplă ceva. Oamenii ştiu să-şi prezinte satul, ştiu să-şi spună poveştile. Şi istoria.


Numele de Ciocăneşti vine de la meşterii fierari pricepuţi – ciocănari – care făceau armele pe vremea lui Bogdan Voievod, iar apoi a lui Ştefan cel Mare.


De-altfel, localnicii se laudă că vestitul buzdugan cu colţ al lui Ştefan cel Mare care se află într-un muzeu la Istanbul ar fi fost făcut la ei în sat. Chiar au încercat de câteva ori, fără rezultat, să îl aducă acasă.


Acum, în sat, există cîteva ateliere de fierărit, dar doar pentru potcovitul cailor. În schimb, de la vechea îndeletnicire, şi-au luat numele numeroase familii. O familie Ciocan e şi în deal, şi în vale, şi-n centru, şi lîngă magazin. Pe fiecare uliţă.



Apoi, aproape toată lumea, la Ciocăneşti, ştie poveştile cu vestiţii plutaşi de pe Bistriţa.


De altfel, în fiecare an, la festivalul păstrăvului, una dintre atracţii este plimbarea cu pluta .


Câţiva bărbaţi mai în putere leagă buştean de buştean cu câteva zile înainte, se fac probe, câte persoane poate să ţină, cât e apa de adâncă şi aşa mai departe. În ziua stabilită, zeci de curioşi se strâng în locul anunţat, mai în amonte, lângă muntele Oiţa.


Pe vremuri erau adevărate “caravane” de plute pe Bistriţa. Mai sus, la Cârlibaba, era un hait – cum spun localnicii, adică un baraj improvizat.


Se ştia ora la care se oprea apa, ora la care se dădea drumul, ca apoi apa să vină cu putere şi să împingă plutele încărcate cu lemne. La muzeul din sat am văzut poze vechi şi o diplomă. Plutaşii din Ciocăneşti au fost decoraţi la sfârşitul secolului XVIII pentru un transport record de lemne: 420 de metri cubi, ceea ce înseamnă cam 21 de tiruri, la un singur transport. Lemnul ajungea până la Dunăre, iar din el se făceau vapoare.


Şi mai are satul acela de pe Bistriţa (aurie) o poveste: cea a căutătorilor de aur.


Se spune că cercetări recente ar fi descoperit că nisipurile Bistriţei mai ascund praf auriu şi, din când în când, pe malurile mai sălbatice, nelocuite, pot fi văzuţi căutătorii.


Dotaţi cu tot felul de unelte şi site cern nisipul ore întregi. Cum spuneam, încă o poveste.